O... om sărman, mă-ntreb, cum nu te doare
De răul ce se-ntâmplă-n jurul tău?
Tu, cel ce-ai fost cândva desprins din soare,
Nu mai ai raza-aceea lucitoare,
Ba chiar lumina ta-i dăunătoare,
În jurul tău vezi cum viaţa moare
Căci s-a retras din tine Dumnezeu.

Tu nu te tragi din cârduri de-animale,
Căci te-a creat chiar Însuși Dumnezeu.
Dar cândva, ţi-a ieşit Satan în cale,
Te-a înşelat cu planurile sale,
Apoi te-a-nlănţuit la mâini cu zale,
A dat o formă rea făpturii tale
Să semeni tot mai mult cu chipul său.

Cândva puteai să dai o alinare
Celui căzut în cruntă suferinţă...
Azi nu mai ai nici pace, nici răbdare,
Tu nu mai eşti lumină şi nici sare,
În urma ta rămân lacrimi amare
Şi răni ce sângeră din zi în zi mai tare...

O... om sărman căzut în necredinţă,
Pierdut-ai a iubirii frumuseţe,
Ce va rămâne-n vorbe, necuprinsă,
Căci n-ai lăsat Iubirea să te-nveţe
Ce-nseamnă armonie şi nobleţe,
Cum să-ţi păstrezi eterna tinereţe
În care nu-i nici jale, nici tristeţe
Prin a Iubirii flacără nestinsă.

Nu te-ngrozeşte gândul veşniciei
Ce Dumnezeu l-a pus cândva în tine?
Căci va veni o zi a Judecăţii
Când se va-nchide Uşa Bunătăţii,
Când Domnul Slavei, Milei şi-al Dreptăţii
Va sta pe Tron, în mijlocul Cetăţii
Iar tu, cuprins de groază şi ruşine...

Vei încerca să te ascunzi de teamă
Fugind la munţi, să ceri acoperire.
Întoarce-te acum, cât El te cheamă,
Nu aştepta să vezi cum se destramă
Al vieţii tale fir în tristă dramă,
Opreşte-te din drum şi ia în seamă
Al Mântuirii Har şi-a Lui Iubire.