N-am găsit nici câteva clipe pentru El,
Mereu am spus: „Mai târziu… poate în alt altfel…”
I-aș fi vorbit dintr-un rând învățat,
O rugă scurtă, un gând repetat.

Aveam scuze — și încă destule,
Întrebări multe, nevoi nesătule.
Și n-am avut curaj să privesc în mine,
Mi-era teamă să nu găsesc doar ruine.

Pe cer, luna lua locul soarelui blând,
Iar noaptea turna stele peste pământ.
Ziua pleacă și nu se-ntorce
Iar sufletul meu gol în întuneric zace

Cineva a bătut încet la ușa mea
Am deschis — și-am simțit o lumină ascunsă, ce m-a lumina
În prag stătea Isus, Învățător iubit,
Privindu-mă blând, de parcă știa ce-am trăit.

N-am știut ce să spun… L-am poftit doar în casă,
Și inima mea s-a făcut mult mai luminoasă.
Am aprins o lampă — și-n clipa profundă
Întunericul tot a fugit și n-a rămas nici o umbră

În fața Lui, totul părea înghesuit,
Dar cu El înăuntru, locul s-a mărit
I-am spus totul, simplu, fără cuvinte frumoase,
Doar adevăr crud, fără fraze pompoase.

Și astăzi știu clar, fără teamă ascunsă:
Vreau prezența Lui vie, nu doar o rugăciune spusă.
Cu El vreau să merg pe drumul cel greu,
Să-mi împart bucuria și plânseul meu.

Nu-I sunt de-ajuns câteva minute din viață,
Nici fraze reci, învățate pe față.
El umple inima, spațiul și tot,
Nu încape în vorbe — nici într-un simplu „pot”.

Ori merg cu El mână în mână mereu,
Ori rătăcesc singur, departe de Dumnezeu.
Doar el ne ajută s-avem suflet frumos
Ne dă bucurie in cer și aici jos