S-a stins parcă totul în jur, orice far,
Şi-n vatra pustie scânteia de jar
Lipsită de vlagă, mai fumegă stins
Lăsând doar o urmă din focul aprins.

Te pune pe gânduri slăbitu-ţi auz
Şi parcă-orice voce îţi sună confuz...
Priveşti ca prin gratii, în jur disperat,
De parcă şi soarele s-a-ntunecat.

Priveşti disperat cum îţi seacă izvorul
Și parcă în ciudă s-a spart şi ulciorul
În care era o speranţă ciudată
Să-ţi stâmpere setea din gura uscată.

În mintea ta totul coboară-n ruină
Și lumea de-aproape îţi pare străină,
Ţi-aduci chiar aminte, de ce n-ai ştiut
Crezând că pierzi lucruri ce nu le-ai avut.

Te lupți lovind vântul cu pumnii zdrobiţi
Şi simţi cum se-ndoaie, genunchii-obosiţi,
Cauţi trist un răspuns, însă nimeni nu-l are
Și clipa ce vine-i o nouă-ntrebare...

De ce în văzduh ţi se pierde strigarea?
De ce nu-şi mai are sfârşit alergarea?
Te-ntrebi: O fi oare sfârșitul de veac?
Căci boala stupidă e chin fără leac...

Şi parcă-orice clipă ce trece-i mai grea,
Iar clipa ce vine aduce cu ea
Doar teamă de-a face un pas iar în gol
Şi spaima să nu te cufunzi în nămol.

De frică-nchizi ochii, nu vrei să mai vezi,
Nu ştii ce se-ntâmplă, nu ştii ce să crezi...
Te uiţi trist la golul din sufletul tău,
Simţind că din tine s-a dus Dumnezeu...