Să poţi să iubeşti, fără gândul răsplăţii,
Când nori mari de ură deasupra ta vin,
Să fii devotat a-i sluji doar dreptăţii
Înseamnă să fii-n adevăr un creştin.

Să fii doar plugarul ce merge-nainte
Ogoare întinse cu drag pregătind,
Şi pâinea-adunată cu drag şi-o împarte
În vremi de nevoie cu cel ce-i flămând.

Să fii mulţumit când nu tremuri în ploaie,
Şi-o haină chiar veche să-mbraci încă ai,
Iar de ai mai multe, belşugul te-nmoaie
Să poţi şi la altul o haină să dai.

Când cineva plânge lovit de durere,
Apleacă-ţi urechea s-auzi plânsul lui,
Să fii-ntruna gata acelui ce-ţi cere,
În duh de blândețe o vorbă să-i spui.

Să poţi să te bucuri, simțind mulţumire
Cu cei ce se bucură cu-adevărat,
Şi să poţi chiar plânge cuprins de mâhnire
Alături de cel ce suspină-ntristat.

Căci lumea prin care noi trecem în grabă
E-atât de-ncercată de chin şi poveri...
Şi-atâţia, lipsiţi de speranţe se-ntreabă:
Cât oare vor ţine aceste dureri?

Acum, fiindcă ştii adedevărul, trăieşte
Aşa cum se cere creştin bun a fi!
Iubeşte, iubeşte şi iarăşi iubeşte!
Căci Domnul Iubirii îţi va răsplăti...