Adeseori, cu lacrimi şi suspine,
Gustând din plin amarul despărţirii,
Privim cum se duc oamenii de bine
Intrând tăcuţi în cartea amintirii.

Și nimănui în jur parcă nu-i pasă
Căci cu un duh amar de împietrire,
A coborât din nori o ceaţă deasă
Ce a orbit întreaga omenire.

Străinul azi, nu e băgat în seamă
De cei ce cred că au împărăţia...
Ei nu se mai sfiesc, căci nici o teamă
Nu au în ce priveşte curăţia.

Minciuna este multora salvarea,
E calea spre succes şi propăşire
Şi-au terfelit în pulbere onoarea
Ce-a fost cândva de preţ în omenire.

Stăpână stă la poartă nedreptatea,
Cerându-ţi să o prinzi cu drag de mână.
Altfel, nu poţi să intri în cetatea
Pe zidul căreia e scris "ruină".

Unde sunt astăzi fii bunătăţii,
Samaritenii, plini de îndurare?
Căci mor de foame-n porţile cetăţii,
Săracii cei căzuţi în disperare.

Dar noi privim în inimi cu durere,
Căci parcă un îngheţ pe loc ne ţine,
Privind din oaza tristă de tăcere,
Cum se-ndepartă oamenii de bine.