Stăteam nedumerit pe-o bancă rece
Umbrită de un tei, la colţ de stradă,
Privind mulţimea ce în goană trece
Precum albinele ce-aleargă în livadă.

Mă întrebam: Cât oare-o să mai fie
Această disperare sufletească?
Căci nu mai vezi pe feţe bucurie
Şi oamenii-au uitat să mai zâmbească...

Dar din mulţimea mare, o fiinţă,
S-a dezlipit privindu-mă cu teamă,
Ţinând privirea-n jos cu umilinţă
Şi o tristeţe nebăgată-n seamă.

Şopti încet cu vocea-i tremurândă,
Doar câteva cuvinte zdrobitoare:
“Ajută-mă te rog, căci sunt flămândă,
Dă-mi câţiva bani să-mi cumpăr de mâncare.

M-a-nduioşat imaginea ce parcă
Era dintr-o poveste oarecare;
Eram convins căci Tatăl mă încearcă,
Şi-am dat cât mai aveam în buzunare.

A prins bănuţii, câtă fericire!
Ofta mereu că nu-i venea să creadă
Şi lacrimi de nespusă mulţumire
Din ochii ei au început să cadă.

Dar paşii ei mărunți se-ndepărtară
Pierzându-se-n mulţimea-aceea mare...
Am înţeles atunci cât de amară
E viața celor ce nu au mâncare!

Eu am rămas pe banca-aceea rece
Mulţumitor, cu lacrimi în privire...
Priveam mulţimea ce în goană trece
Şi am simţit în suflet fericire.

Căci din mulţimea-aceea fără vină,
Încovoiată parcă de povară,
Măcar la unul i-am întins o mână
Şi i-am făcut o clipă mai uşoară.

Eu ştiu că n-am făcut un lucru mare
Decât un simplu gest frumos de milă,
Dar mi-a rămas în minte-o întrebare:
“N-a fost cumva Isus acea copilă?”