UMBRE PE PÂNZELE DURERII (POEZIE)

1. Nu toți au la fel chemarea, pe care-o face Dumnezeu; La unii crucea e uşoară, alții se zbat în chinul greu. Unii plâng pentru părinții care nu-s la mântuire, lar alții strigă către Domnul, ca ai lor copii să vie.

2. Puține clipe din viață am stat la brațul de mamă, Căci Domnul a chemat-o acasă, lăsându-mă orfană. Dar totuşi nu m-a dat uitării, mi-a scos în cale pe Isus, Din clipa-n care L-am aflat, numitu-L-am MAMĂ DE SUS.

3. Şi-alături de Tine, Isuse, păşit-am pe drumul vieţii, Cu doliu-mpodobind cărarea încă din zorii tinereţii. La început era uşor, vedeam doar flori în jurul meu, Dar nu după mult drum parcurs, am înțeles cât e de greu.

4. Când au aflat ai mei din casă, au zis să-L las pe Domnu-n p Să mă distrez în lumea asta, căci tot ce vreau ei îmi vor face. Şi haine din acelea scumpe, bijuterii îmi vor lua. De un cuvânt depinde totul: cuvântul de-a mă lepăda.

5. Cu inima îndurerată, stăteam şi cugetam adânc, Căci tot ce îmi puneau în față, îmi vor servi doar pe pământ. Să-L pierd pe Domnul, MAMA DULCE, pentru nimicuri trecăl Mai bine mă lipsesc de ele, să fiu în cer nemuritoare!

6. Văzând că nu cedez deloc şi tot le spun de adunare, li blestemau amar pe-aceia care m-au dus pe-această cale. Eu nu ziceam nici un cuvânt şi mi-am trimis gândul în cer Şi îl rugam pe Tatăl Sfânt să-mi vină-n ajutor, că pier!

7. Sărmanii, nu ştiau că Domnul e Cel ce m-a chemat la El, Căci pentru ale noastre greşuri, Isus murit-a ca un miel! Ei, înjurând şi blestemând îl răstigneau din nou pe Isus, Il răstigneau ca și romanii, pe munte la Golgota, sus.

8. Şi-apoi cu-o neasemuită ură, înfiptu-mi-au mâinile-n cap, Dau ba cu pumnul, ba cu palma, chiar şi ghionturi în ficat. Când oboseau, luau cureaua, dădeau pe spate, peste mâini, Intregul corp învinețit-au şi mi-au făcut rane adânci.

9. M-au izbit de toți pereții, numai un sânge m-au făcut; Abia atunci le vine-n minte că m-au bătut un pic prea mult. Amarul chin şi suferința, de Tine nu m-au despărţit, Căci jertfa Ta mi-era în față şi Trupul care-a suferit.

10. După această oboseală de lovituri și de furie S-au pus să se mai odihnească, să le mai treacă de mânie. Slăbită de puteri, Isuse, zăcut-am zile-ntregi pe pat, Trimis-ai sfinte mângâieri, semn că uitării nu m-ai dat.

11. Şi-apoi o vreme nu prea lungă, i-ai liniştit ca pe copii, lar mie mi-ai deschis cărarea, să iau parte la bucurii. Şi după-această vijelie, ce smuls-a tot ce-a fost uscat, Adus-ai clipa veseliei şi-n alb veşmânt m-ai îmbrăcat.

12. Şi-această zi a Cincizecimii sosit-a într-o primăvară, Avea ea scop să ude rodul şi ca sămânța să răsară. Căci, vai! Uscat era pământul! Şi, vai, ce crăpături adânci! Că-n locul unde e câmpia au fost odinioară stânci.

13. În vremea asta-ndelungată, mi-ai dat o hrană consistentă; Mi-ai spus că mă trimiți la luptă, deci să fiu şi mai atentă. Mi-ai spus că Lucifer cerut-a ca să mă cearnă printr-o sită, Să vadă dacă biruiesc, sau fi-voi de el biruită.

14. Şi-atunci le-a pus vrăjmaşu-n gând să-mi taie părul, Că fără cozi, la adunare, de ei nu voi mai fi primită. Dar foarfeca neascuțită, tăia cu greu, ei înjurau... Cu ură, pumni şi palme date, din când în când mă şi scuipau.

15. O ce-am făcut Isuse dragă, de sunt aşa de chinuită? Eu te urmez pe Tin' Isuse; de ce-s asa batjocorită? Cum pot să mă urască, Doamne, că nu le-am făcut nici un rău? Ci vreau să fac doar voia ta, să merg acum pe drumul Tău.

16. Dar înțeleg că încercarea e-ngăduită, Domn ceresc; Aşa că n-are nici un rost la toate să mă-mpotrivesc. M-am întărit zicând în mine, că nu se-ntâmplă niciodată, Mai mult decât se poate duce, îngăduit de Sfântul Tată.

17. A mai trecut o zi de suferință, batjocură şi chin, Perdeaua nopții se aşterne; toți dorm, eu singură suspin... Ştiam că-n ziua care vine va fi chiar poate şi mai greu, Dar cred că nu mai este mult, se proslăveşte Dumnezeu!

18. În aşternut scăldat în lacrimi, n-am încetat a mă ruga: O, Doamne, dă-mi încă nădejde, putere pentru-a mă lupta! Făcut-ai minuni în vechime, Părinte-al slăvilor cereşti; Şi astăzi Tu lucrezi, o, Doamne, că-n veci de veci Acelaşi eşti!

19. O, Doamne, guri de lei închis-ai, L-ai apărat pe Daniel -Tu poți să-nchizi şi guri de oameni şi să mă aperi ca pe el; Ai fost cu cei trei tineri, Doamne, ce Tie Ti s-au închinat -Şi din cuptorul cel aprins i-ai izbăvit şi i-ai salvat.

20. Nu vreau să stingi focul aprins, ci vreau de la Tine putere, Să pui balsam vindecător, să îndulceşti a mea durere! Tu ştii o, Doamne, că în luptă eu sunt slabă, fără putere, De-aceea cetele de îngeri trimite-le cu mângâiere!

21. Trecut-a noaptea de veghere, apar şi zorii altei zile... Privesc la cer, căci ştiu ce vine şi-ncep a-mi curge lacrimile Tot timpul până la arniază stăteam parcă în aşteptare Şi-o şoaptă o auzeam: sunt iar momente de-ncercare".

22. Şi chiar aşa s-a întâmplat cum Duhul Domnului a zís; Se-ntorc ai mei de la serviciu şi focul urii s-a aprins. Mă cheamă-n casă să-mi vorbească şi se aşează-n jurul meu Şi fără nici o vorbă bună, mă blestemă de Dumnezeu.

23. Văzând că vorba nu aduce efectul care-l aştepta Îmi pun alegerea în față, de unul a mă lepăda: Acum trebuie să renunți la tată, sau la adunare; Gündeşte bine ce răspunzi, nu te juca cu a ta stare.

24. Căci vrem să hotărâm odată şi hotărât va rămânea; Mai mergi la pocăiții-aceia, ori de tata vei asculta! Oftez adânc, privesc spre ceruri: Isuse vino-n ajutor Şi spune-mi ce să le răspund la ce-au trasat pe viitor!

25. Isuse spus-ai un cuvânt - să Te chemăm in ziua grea, O, spune-mi ce să le răspund la întrebarea lor cea rea Căci până să le dau răspunsul, cu pumnii-n cap mi-au dat. Dar omu-i fără de răbdare şi spre păcate înclinat.

26. Dar în acele clipe grele o şoaptă din cer mi-a spus: Să nu renunți la nici unul! Şi-atunci aşa am şi răspuns: Fiindcă stați cu nerăbdare iată răspunsul ce-l dau eu Eu nu renunţ la al meu tată și nu renunţ la Dumnezeu.

27. Căci tata e al meu părinte ce m-a-ngrijit şi m-a crescut, lar Dumnezeu e mai presus, din clipa când L-am cunoscut. Puteți acum face ce vreți; puteți chiar viața să-mi luaţi; Gândiți-vă doar la atâta – căci socoteală o să dați.

28. Tata clocotea de mânie şi-avea pe buze-un surâs greu; Mă cheamă atunci să îmi arate cu-adevărat că-i tatăl meu. Şi scoate de la brâu cureaua şi a-nceput a mă brăzda Şi-n locu-n care ajungea, din mine sângele țâşnea.

29. Eu parcă nu ştiam de mine, ce mai zicea n-am auzit, Simțeam doar cum pătrunde-n carne cureaua ca şi un cuțit... Şi-această scenă dureroasă în văzul lumii avut-a loc, Dar totuşi, nu m-a apărat nimeni, căci toți se fereau ca de foc.

30. Slăbită, fără de putere, cu trupul jumătate frânt, Sub lovitura ce venise mă prăbuşisem la pământ. Gemeam acolo de durere şi ochii-mi se-mpăienjeniră... Atunci simții din nou în coaste cum cu piciorul mă loviră.

31. Mai fac o ultimă sforțare să mă ridic şi cer apă, căzută jos... Dar nu mi-au dat şi-au zis atunci: Dați-i oțet ca lui Hristos! Ce s-a-ntâmplat, ce-au mai făcut, eu nu mai ştiu să vă pot spune. Căci eram dusă departe, cu gândul într-o altă lume.

32. Zăresc acum un cor de îngeri cântând un imn tare frumos, C-un conținut din suferința purtată de Isus Hristos... Un înger vine mai aproape și-avea o cană aurie, Stropea din când în când spre mine şi-am înțeles că-i apa vie.

33. Când m-am trezit din amețeală şi-am văzut totul limistit, Am zis: O, slavă Tie Doamne, furtuna aspră s-a sfarsit! Oh. Doamne, dacă nu veneai să mă ajuți de astă dată, Sămânța ce-a-nceput a creşte era poate acum uscată

34. Slavita-Ti fie-a Ta putere, Isuse scump Mântuitor! Căci celor ce se-ncred in Tine le vii mereu în ajutor! lar suferința Tu o îngădui, pentru-a slăvi numele Tau Şi pentru ca toți din jur s-audă de cuvântul Tău

35. Durerea şi necazul întâmpină ai Domnului copii, mereu Căci drumu-i presărat cu spini, când urci la deal e greu Duşmanul luptă cu putere s-atace când te simți mai bine, O spun din propria-mi experiență: c-aşa făcuse şi cu mine.

36. Din cuibul de întuneric, săgeţi aprinse-n uri şi-n ceartă Zburau spre mine, de Dumnezeu să mă despartă. Şi-i puse tatălui în minte să mă trimită de acasă, Crezând că prin aceasta voi face cumva calea-ntoarsă.

37. Îmi spuse-atuncea cu tărie, să plec de-acasă-n lumea mare Purtatu-ți-am destul de grijă pân' ai crescut aşa de mare, Să te-ngrijească cine-o vrea, că noi te-am îngrijit destul lar de mai zici de cei din cer, să te-ngrijească chiar Isus.

38. Să pleci din casa mea de-acum, căci iadul mi l-ai pregătit. la-ți hainele şi dute-n lume, să fiu de-acuma liniştit! Şi-ți spun în fața tuturora: de până mâine n-ai plecat, Te voi zdrobi ca pe-o furnică, să ştiu de tine c-am scăpat

39. Deci ia aminte la ce-ți spun și fă-ți bagaju-n astă seară Si dute, să nu te mai văd, căci eşti pentru mine-o povară Eu, iarăşi, nu ziceam nimica şi într-un fel m-a cuprins frica: Unde să plec, Isuse Doamne, că doar nu le-am făcut nimica!

40. Și toată noapte-am vărsat lacrimi, rugându-mă lui Dumnezeu Să nu mă lase-n deznădejde, să vină-n ajutorul meu. O mamă scumpă, mamă dragă, de-ai fi aici şi ai vedea, M-ai fi hulit cu ei în rând sau ai fi fost de partea mea?

41. Căci m-ai lăsat a nimănui din frageda copilărie, Te-ai dus, când nu-nțelegeam, să te-odihneşti sub recea glie... O de-ai vedea cum mă hulesc, cu vocea ta m-ai mângâia. Dar nu eşti mamă lângă mine, nu mă-nțelege nimenea...

42. De când te-ai dus de lângă mine, Isus îmi mângâie amarul, Şi-atunci când nu mai pot deloc, Isus înlătură paharul. Şi trebuie acum să plec, aşa rămase vorba spusă. Dar n-am plecat cu bucurie, ci cu-o durere grea, nespusă...

43. Şi înainte de-a pleca, îi las tatălui o scrisoare, 1-am spus să nu fie întristat, cerându-i cu respect iertare. l-am scris că-n locu-n care merg, e de Domnul pregătit, Nu e un loc destrăbălat, deci, el să fie liniştit.

44. De-i stăpânit ca un părinte de dorul de-a mă mai vedea, Să-L roage pe Isus Hristos, ca înapoi să mă redea. lar la sfârşit am zis: O, Doamne, deschide-le Tu mintea lor Și nu le ține-n socoteală, adu-i la Tine în popor.

45. Dar nu-i dădu odihnă Domnul şi toată noaptea nu dormi Şi se sculă în zorii zilei să vadă unde m-a găsi. La rude, la vecini, la prieteni a întrebat unde-a ştiut, Şi negăsindu-mă niciunde, crezut-a că m-am omorât,

46. Se duse pe la a mea soră şi-i povestise încurcat, Ca să-nțeleagă ea din toate, că nu-i de vină, c-am plecat. Şi-a hotărât apoi a merge să-ntrebe şi la adunare. Căci, pe un tată, când n-are copilul, puțin, dar tot îl doare.

47. İşi luă cu el cureaua, ca dacă acolo m-a găsi Să mă bată în fața lumii, până când m-a prăpădi. Ca să vadă fiecare, ce păţeşte-un păcătos, Care zice că urmează CALEA LUI ISUS HRISTOS.

48. Şi intrând în adunare, mă zăreşte în mulțime; Face-un semn să ies afară, stăpânit de grea mânie. Apoi, se pun şi ei pe-o bancă, ascultând ce predica, Dar n-au stat mult, s-au dus afară, cu gândul de a se calma.

49. Eu plină de fiorul morții, nu ştiu: sunt moartă sau trăiesc? Văd totuşi pe-acei din jur că lacrimile-i podidesc... Voiam să plâng și eu cu ei, dar nu puteam, îmi era teamă, Că mă zăreşte tatăl meu şi de ce plâng el mă întreabă.

50. Fiindcă ştiam ce mă aşteaptă, voiam să-mi iau un rămas bun, De la cei care m-au iubit şi încă mă iubesc şi-acum. Mă vedeam parcă în sicriu, cu zâmbetul pictat pe faţă, Trecută-n Patria lubirii, de vânturile reci scăpată.

51. Si când visam o fericire, şi când credeam: „s-a terminat", Vine un frate şi îmi spune că tata afară m-a chemat... . M-am ridicat atunci să ies, cum pleacă-un osândit la moarte, Cum părăseşte mama fiul, când soarta vitregă-i desparte.

52. Mă-ndrept spre uşă cu pas rar şi înainte de-a deschide, Privesc mulțimea adunată şi-ncep a-mi curge lacrimile... În hohot de suspine-amare era întreaga adunare, Privitu-m-au cu milă de la cel mic pân' la cel mare.

53. Când ies afară, văd pe tata cum fierbea plin de mânie. lar eu l-am întrebat prin lacrimi: ai venit tată, după mine? Dau mâna cu el, il sărut, ca dup-un timp îndelungat: lar Isus i-a înmuiat inima prin gestu-acesta neaşteptat.

54. lar din privirea ce-o avuse la început, aşa-ncruntată, L-a cuprins mila şi regretul, abia atunci, pe bietul tată. Şi-apoi ne-am îndreptat spre casă, cu vorbe dulci mă petrecea Înţelegând din plin durerea ce-n suflet înc-o mai purta.

55. Au hotărât din clip-aceea să fim de-acuma toți uniți, Şi am ajuns la sora mea, unde aşteptau toți necăjiți. Casa era plină de rude, discutau tare aprins, lar când am intrat în casă, suspinul pe toți i-a cuprins.

56. Plângea tata, sora, cumnatul, plângeau rudele în sfârşit, Plângeau toți de bucurie, că totuşi vie m-au găsit. lar sora mea când m-a văzut, m-a cuprins în brațul ei; De bucuria revederii, plângea şi ea, plângeam şi eu.

57. Căci se-aşteptau să aducă doar trupul mort şi bucățit, Şi mulțumeau lui Dumnezeu, căci măna Lui m-a ocrotit Dar liniştea şi fericirea, durură doar o săptămână, Ca după aceea să le-ngroape, in praf, în pulbere, in fürünü

58. Ca să înceapă dup-aceea mai rău chiar ca înainte, Uitând promisiunea sfantă, făcută atunci aşa fierbinte. Şi azi lovesc mai cu putere în pomul aşezat în vânt, Sadit in Tarina Durerii şi în al lacrimilor cânt.

59. Şi sufletul e iar hrănit din marea de necaz şi amar. Primind de la Isus Hristos - RĂBDAREA, cel mai mare dar, Paharul stă încă întins până în clipa hotărâtă, Pân' va striga al meu Stăpân să mă-nrolez, să plec la luptă

60. Aceste clipe arătate din viața mea de călător, Sunt însemnate-n Cartea Sfântă, de Minunatul Creator. Le-om auzi din nou atunci, dar nu ca azi în trup de lut, Ci preschimbați de Dumnezeu, în corp ceresc prin al Său Duh

61. Le-om auzi din nou atunci la nunta Mielului lubit, Când îşi va duce sus Mireasa, ce-atât de mult a suferit. Atunci pe plaiul veşniciei, când lacrimile vor fi şterse De fericirea întâlnirii uita-vor toți ce cruce duse.

62. Atunci când toți prigonitorii să îşi ia plata-or fi chemaţi, Atunci când norii întunecoşi vor fi de pe cer alungați, Atunci când Soarele Dreptății aduce raza învierii, Atunci se va citi în Carte: UMBRE PE PÂNZELE DURERII

(Sibiu, 1963)

Mărioara Moldovan