Cândva, un om, un biet argat,
Creștin cu inima curată,
Lucra la un stăpân bogat,
Aproape pe nimica toată!

N-avea nimic, sărac lipit,
Trăia așa de azi pe mâine
Muncind la omul înstărit
Pentru un pat și-un colț de pâine!

Dar într-o zi, și-au luat bucate
Și au pornit la drum, călare,
Bogatul vrând să îi arate
Argatului său, tot ce are!

Șezând în șa, mândru, pe cal,
Fiind timp frumos, ziua senină,
Îl duse pe argat pe-un deal
Și-i spuse, întinzând o mână:

— Privește-n zare…tot ce vezi:
Păduri, câmpii…tot ce-i mai bun…
Nu poți nici să-ți imaginezi
Ce am…cât am putut s-adun…

De-acolo de pe deal, săracul,
Privind în jos, în depărtare,
Printre copaci văzu conacul
În toată marea lui splendoare!

Uitându-se în jur apoi,
La umbră, pe lângă copaci,
Pășteau turme întregi de oi,
Sute de cai…și mii de vaci…

— Pământu-l vezi cât se întinde?
Nici nu mai știu să mai socot…
Tot ce cu ochii poți cuprinde,
Chiar și mai mult…al meu e tot…

Era o zi caldă de vară,
Fără un nor s-aducă ploi
Și se făcuse deja seară,
Cât au vorbit pe deal cei doi…

La-ntoarcere, pe-același drum,
Argatul, plin de Dumnezeu,
Șopti: — Aș vrea să-ți spun acum
Ce bogăție am și eu…

stăpâne…uită-te în sus:
Vezi tu cât sunt de multe stele? !
Eu până astăzi nu ți-am spus…
Să știi…că toate-s ale mele!

Tu nu poți să-nțelegi misterul,
Ce multe bogății am eu…
Privește și mai sus…e Cerul
Și cât Îl vezi, e tot al meu!

Chiar dacă astăzi, pe pământ
N-am decât țoala de pe mine,
Am încheiat un Legământ,
Care de Cer legat mă ține!

E greu ca să poți înțelege...
Dar va veni o zi în care
Acolo sus în Cer, voi merge,
Unde e veșnic sărbătoare!

Azi, toate ale tale sunt...
Dar vei pleca de-aici, stăpâne,
Că viața este frunză-n vânt,
Și nu vei lua nimic cu tine!


De-a înțeles ce-a spus argatul,
Nu aș putea ca să vă zic...
Dar la întoarcere, bogatul,
Tot drumul n-a mai zis nimic!

Bogat, nu e acela care
Adună saci cu bani, mereu…
Bogat e omul care-L are
În inimă pe DUMNEZEU!