Stropi mari de rouă rece se-aşează pe Pământ,
Şi frunze-ngălbenite plutesc răzleţe-n vânt.
Sub soare blând de toamnă râd florile-n grădini,
Iar sus pe bolta-albastră, aceiaşi peregrini
De mii de ani se-ndreaptă spre-ndepărtate ţări,
Zburând frumos în stoluri, peste uscat şi mări
Sub marea călăuză a unui Creator
Care le-a dat viaţă şi le-nsoţeşte-n zbor.

Mici vietăţi ce Tatăl cu grijă le-a creat
Și cu înţelepciune pe toate le-a-nzestrat,
În freamătul pădurii sub frunze ce foşnesc,
Atât de drăgălaşe, grăbite-şi pregătesc
Un loc unde la iarnă ascunse vor dormi,
Până va trece gerul, şi iarăşi va veni
Căldura mult dorită ce-a fost până mai ieri,
Trăind de-acum cu dorul frumoasei primăveri.

E foarte multă zarvă pe uliţe în sat:
Ca într-un stup de-albine ce pare agitat,
An după an de veacuri acelaşi ritual
Mai înrobit adesea decât un animal,
Sărmanul om îşi duce blestemul cel amar
Şi cu sudoarea frunţii adună în hambar
De pe îndepărtarea întinselor câmpii
Tot ce înseamnă „pâine” doar pentru a trăi.

Tot astfel e şi toamna vieţii ce-o trăieşti...
În anii bătrâneţii, când în trecut priveşti
La holdele întinse prin care-ai colindat,
Vezi în realitate că doar ce-ai semănat
A răsărit doar grâul înconjurat de crini,
Sau vezi plin de tristeţe cum dintre mărăcini
S-a înălțat neghina ce poate, neveghind,
Ai aruncat-o-n holde - şi-acum cu-amar plângând
Ai vrea s-o schimbi, dar astăzi e holda un pustiu...
Şi pentru pus sămânţa „toamna” e prea târziu.

De-aceea, vino astăzi la Tatăl ce ţi-a dat
Viaţă-n dar şi cere-I iertare de păcat.
El poate să repare trecutul tău murdar,
În „Ceasul de pe urmă” poţi fi iertat prin Har,
Dacă la Poala Crucii vii azi îngenuncheat
Şi-ți recunoşti greşeala acum, poţi fi iertat.