Speranţa nu s-a stins, mai arde încă,
Nu sunt pierdut şi nebăgat în seamă...
Te simt aici, în groapa cea adâncă
În care m-am ascuns de-a morţii teamă.

Am auzit vorbindu-se de Tine,
Ca despre-un Tată plin de îndurare...
Un Dumnezeu măreț, dar pentru mine
Erai pierdut în marea depărtare.

Nu mă gândeam că Te-oi căuta vreodată.
Ţi-am pus la îndoială existenţa...
Dar azi Te strig cu dor, o Sfinte Tată,
Îndură-Te, căci vreau să-Ţi simt prezenţa.

În sufletu-mi zdrobit de neputinţă
Revarsă Doamne, Pacea Ta curată,
Priveşte picătura de credinţă
Ce-a încolţit în fiinţa-mi disperată.

Din depărtări aud ameninţarea,
Fiori de groază-n drumul ei împarte
Şi ca un fulger ce străpunge zarea
Se-apropie primejdia de moarte.

Va trece oare clipa blestemată
Şi mă va ocoli printr-o minune?
Sau poate e acum ultima dată
Când Îți înalț smerit o rugăciune.

De-aceea-Ţi mulţumesc pentru credință,
Pentru aceste clipe de-ndurare
Şi ruşinat, cu lacrimi de căinţă,
Aş vrea să-ţi pun acum o întrebare:

- Părinte drag, Speranţa vieţii mele,
De voi pleca în ceasul care vine
În zbor spre zări albastre printre stele,
Mă vei primi acolo-n Cer la Tine?

Voi fi acolo-n slava minunată?
E gândul care astăzi mă frământă...
Căci de acum o, Doamne, Sfinte Tată,
Nici groaza morții nu mă înspăimântă!