Nu foamea-mi dă neprihănire,
Ci lacrima de pocăire
Nu lipsa pâinii schimbă tot,
Ci focul sfânt ce cade-n cort.

Postesc să moară voia mea,
Să crească-n mine voia Ta,
Să nu mai fiu ce-am fost cândva,
Ci templu viu în slava Ta

Doar postul rupe lanțu ascuns,
Si Scoate răul nepătruns,
Arată rana, arde zgura,
Și curățește inima și gura.

Doar Postul rupe lanțul greu,
Zdrobește „eu” și „tot ce vreau eu”,
Și lasă Duhul să domnească
În viața ce vrea să-L slăvească.

Și-n taina camerei închise,
Cu rugăciuni și vise scrise,
Se rupe cerul peste mine
Și simt că iar trăiesc prin Tine.

O, fă din postul meu altar,
Nu obicei sau simplu dar,
Ci drum de foc, de curățire,
Spre mai adâncă părtășire.

Nu vrem doar zile numărate,
Nici jertfele făcute pe jumătate,
Ci vrem un post ce schimbă viața,
Ce mută centrul și ridică fața.

Să fii Tu primul în dorință,
În slujbă, lacrimă și credință,
Primul în casa noastră toată,
Nu doar în vorbă declarată.