Mândria

Mândria crește-n taină, ca un spin în piept ascuns,
Se-mbracă-n haine albe, dar în suflet e pătruns
De șoapte reci ce spun: „Tu singur ești mai sus”,
Și uită că puterea vine doar de la Isus.

Ea urcă trepte-nalte, dar calcă peste frați,
Zidește turnuri goale din laude și brazi;
Când vântul încercării suflă greu peste pământ,
Se clatină palatul, căci n-are temelie-n Cuvânt.

Smerenia, în schimb, pășește-ncet și blând,
Nu cere loc de cinste, ci stă cu Domnul sfânt;
În liniștea ascunsă își află-al ei odor,
Căci Dumnezeu dă harul celui cu duh umilitor.

O, Doamne, rupe-n mine orice gând de înălțare,
Curăță-mi inima de slavă trecătoare;
Să nu caut cununi din laude de lut,
Ci Crucea Ta, Hristoase, în care m-am pierdut.

Când mândria mă strigă, cu glasul ei străin,
Adu-mi aminte, Tată, că fără Tine-s nimic;
Și-nvață-mă iubirea ce nu se laudă nicicând,
Ci poartă jugul blând și iartă, binecuvântând.

Iar la sfârșit de cale, când totul va tăcea,
Să rămână doar harul și slava Ta;
Căci cel ce se smerește va fi înălțat,
În brațul Tău de Tată, pe veci îmbrățișat.