Roadele Duhului

Când Duhul Sfânt coboară tainic peste om,
În inima smerită aprinde viu un pom;
Nu cu zgomot crește, ci lin, nevăzut,
Dar roadele Lui sfinte se văd în tot ce-a făcut.

Dragostea — ca soare ce încălzește-n zori,
Cuprinde și pe-aproape, și pe cei trecători;
Nu caută răsplată, nu ține socoteală,
Ci vindecă în taină orice rană goală.

Bucuria — izvor ce nu se stinge-n vânt,
Răsare chiar în noapte, ca un cânt blând;
Nu depinde de vreme, nici de al lumii drum,
Ci arde ca o candelă cu uleiul bun.

Pacea — ca un liman în mijloc de furtuni,
Așază gândul frânt și liniște aduni;
Învață inima să tacă și să spere,
Când valul se ridică și totul cere putere.

Îndelunga răbdare — pas domol pe cărare,
Nu fuge de durere, nu cade-n tulburare;
Așteaptă rodul vremii, fără să cârtească,
Știind că orice clipă are vremea să rodească.

Bunătatea — mână caldă, sprijin pentru cel căzut,
Un cuvânt de viață când totul a tăcut;
Facerea de bine — pâine frântă cu rost,
Lumina împărțită fără gând de folos.

Credincioșia — stâncă-n vânt, statornică și dreaptă,
Ține legământul chiar când noaptea e deșteaptă;
Blândețea — glas domol ce biruie mânia,
Putere înfrânată ce naște armonia.

Înfrânarea — strajă vie la porțile dorinței,
Călăuză limpede pe drumul biruinței;
Iar unde cresc aceste roade laolaltă,
Viața se preface în cântare înălțată.

O, să rodească-n noi acest pom minunat,
Ca lumea să cunoască ce har ne-a cercetat;
Și-n trecerea vremii, cu pași smeriți și drepți,
Să purtăm roadele Duhului — vii și înțelepți.