Mustrarea Harului

Omule, de ce îți risipești lumina,
Pe drumuri reci, deșarte și străine?
Ți-ai dat puterea lumii trecătoare,
Dar ți-ai uitat comoara din tine.

Te lauzi tare, dar inima ți-e goală,
Și pacea o cauți unde nu e har,
Alergi după ce mâine se destramă,
Dar fugi de glasul sfânt și clar.

Ți-am dat iubire, timp și suflare,
Și tu le-ai pus sub povara dorinței,
Te-am chemat blând, în fiecare seară,
Dar ai ales tăcerea necredinței.

Întoarce-te! Nu-i târziu nici astăzi,
Căci brațul Meu nu s-a închis nicicând,
Mustrarea Mea e poartă spre viață,
Nu judecată rostită-n vânt.

Lasă mândria, rupe lanțul rece,
Primește iarăși harul ce te ține,
Căci cel ce cade și se ridică,
Găsește drumul drept în Mine.