Doi oameni s-au suit odată
La Templul sfânt să se închine,
Să 'nalţe spre Cerescul Tată
O rugă-aşa cum se cuvine.
Unul din ei e fariseul
Ce împlinise Legea toată,
Dar nu-şi zdrobise încă "eul"
Şi firea-i neînduplecată.

El se lăuda și-n rugăciune
Privind spre alţii cu trufie
Cu multele lui fapte bune
Ce le făcea doar din mândrie.
El n-a venit cu umilință
La ceasul sfânt de închinare
Și nici cu dor de pocăinţă
Să-I ceară Tatălui iertare...

Dar celălalt om din cetate,
Un vameş ce purta povara
Unui trecut plin de păcate
Ce merita din plin ocara,
Sta deoparte în tăcere
Plecându-şi capul de ruşine,
Zicând în șoapte cu durere:
"O, Doamne, ai milă de mine!"

Atunci, venit de sus, din soare,
Un Suflu a aprins scânteia
Speranţelor nepieritoare
Şi pentru vameș, ziua-aceea
A fost o zi de sărbătoare
Și pocăinţă-adevărată...
El s-a întors de la-nchinare
Cu rugăciuea ascultată!