Din munţii ce se-nalţă către stele
Cu creste şlefuite-n aspre stânci,
Trecând parcă neobservat prin ele
Un fir de apă sapă văi adânci.

Tot astfel sapă ura nemiloasă
În inimi ce adesea nu veghează,
Şi-n faţa ce-a fost blândă luminoasă
Urme adânci de chip robit brăzdează.

Cum roade-n stânca tare picătura
Ce ani de-a rândul chipul i-l ciopleşte
Aşa îşi face loc în suflet ura
Acolo unde pe deplin domneşte.

Din omul ce zâmbea cu gingăşie
Ea face-un om cu inima-mpietrită,
Lipsit de pace şi de bucurie,
Cu suflet trist şi-o viaţă pustiită.

Orice cuvânt ce cândva i-l rosteşte
Ascunde viclenie şi minciună
Și fără remuşcări el îi răneşte
Pe cei ce-aşteaptă doar o vorbă bună.

Acolo unde ura stăpâneşte
Nu este loc de pace şi răbdare
Căci mintea rea întruna plănuieşte
Doar gânduri rele înspre răzbunare.

O Doamne, Te rugăm ai îndurare,
De laţul urii Te rog ne păzeşte...
Să nu ne-ajungă crunta răzbunare
Când orice faptă rea se pedepseşte.