Pentru că nu-mi puteam aminti,
Nici o poezie despre mare,
(În afară de „Om liber, în vecii,
Marea-ți oglindă o vei îndrăgi!”)
M-am hotărât s-o scriu în înserare,
Jinduind după valuri din depărtare…

Privind nostalgic în zare,
La ani- depărtare de mare,
Evocând Egeea de tremurat safir,
Cu țărmurile- alb-roz de trandafir,
Cu picioarele muiate in apa visării,
Cu gândul la Autorul-Stăpân al mării…

Când cade Cortina cerului în înserare,
Văzând talazurile apusului de soare,
Îl întreb pe Creatorul de oceane:
„O, Isus Cristos, Doamne,
Pentru că marea va dispare,
Înlocuită de cea de cristal, nepieritoare,

Oare mă înțelegi și vei mai permite
Ca în aceste valuri ce par infinite,
Să mă mai scald, să mai înot
Sau am epuizat tot,
Orice experiență senzorială,
De pe această Terra banală?

Și singura rațiune existențială,
Să-mi fie pregătirea
Pentru Revenirea Ta pe nori?
Alegând ale cerului splendori,
Să renunț la orice extaz copilăresc,
Ca atunci când valuri te lovesc
Pe țărm, în amurgul lumesc?”

06-02-2026, Brezoi