"Nu puneţi niciodată poveri prea greu de dus
Pe-a semenilor umeri"... ne-a învăţat Isus.
Că e uşor să judeci pe cel căzut, zdrobit,
Dacă nicicând durerea căderii n-ai simţit.

Dar dacă ai fost cândva şi tu un biet sărman
Şi s-a-ndurat de tine un Bun Samaritean,
De ai simţit vreodată Iubirea lui Hristos
Ce iartă şi primeşte pe orice păcătos,

Tu nu vei mai fi omul cel rece şi-mpietrit
Ce judecă întruna pe cel ce a greşit.
Nu vei mai fi în lume distinsul fariseu
Ce a uitat că-n ceruri există Dumnezeu.

Un Dumnezeu ce vede al inimii ascuns,
Plin de îngăduinţă şi milă îndeajuns
Să ierte orice vină oricât ar fi de grea,
Când păcătosul cere smerit iertarea Sa.

Dar omul rău ce face doar umbră pe Pământ
Căutând de ochii lumii să pară ca un sfânt,
El nu ştie ce-i Harul să fi fost prăbuşit,
Că n-a fost niciodată un fiu rău, rătăcit.

El a fost totdeauna un fiu bun şi supus
Şi n-a simţit vreodată Iubirea lui Isus
Ce iartă şi se-apleacă spre cel îngenuncheat,
Când cere cu credinţă iertare de păcat.

De-aceea când se-ntoarce acasă umilit,
Acel ce toată viaţa prin lume-a risipit,
Nu poate înţelege un Tată iertător
Ce stă în prag şi-aşteaptă un fiu risipitor.

Cu inima-mpietrită el - sfântul declarat -
Crezând că are dreptul de fiu nevinovat,
Loveşte fără milă-n sărmanul păcătos,
Având în minte legea dar nu şi pe Hristos.

Tu însă, serv al crucii, născut din Dumnezeu,
Fugi cât poţi mai departe de planul celui rău.
Şi dacă-ai fost odată şi tu un fiu pierdut,
Mergi, spune şi la alţii ce Tatăl ţi-a făcut!