Dragostea lui Dumnezeu este necondiționată și statornică. Ea nu depinde de faptele noastre, de starea noastră sufletească sau de cât de aproape suntem de El într-un anumit moment. Dumnezeu ne iubește pentru că suntem ai Lui. Chiar și atunci când greșim, când ne îndepărtăm sau când nu Îl mai căutăm, dragostea Lui rămâne aceeași. Dragostea omului, oricât de sinceră ar fi, este limitată. Omul uită uneori să iubească. Uită să ierte, uită să fie răbdător, uită să rămână atunci când lucrurile devin grele. De multe ori, iubirea omenească este condiționată de comportament, de emoții sau de circumstanțe. Când apare dezamăgirea, dragostea slăbește, iar uneori se transformă în distanță sau tăcere. Dragostea lui Dumnezeu nu funcționează astfel. El nu Se retrage când greșim și nu ne pedepsește cu indiferență. Dumnezeu iartă fără să țină ura și fără să ne amintească mereu trecutul. Harul Lui ne oferă un nou început, iar mila Lui ne ridică de fiecare dată când cădem. Într-o lume în care iertarea este rară, Dumnezeu rămâne singurul care iartă deplin. Când oamenii nu mai pot sau nu mai știu să ne poarte de grijă, Dumnezeu este Cel care ne susține. El vede lacrimile care nu sunt observate de nimeni și aude rugăciunile nerostite. Când ochii ne sunt plini de lacrimi, El aduce pace în inimă și o bucurie care nu depinde de circumstanțe, ci de prezența Lui. Această dragoste ne cheamă la o alegere: să nu ne mai punem nădejdea în oameni, ci în Dumnezeu. Oamenii pot dezamăgi, pot uita să iubească sau pot pleca. Dumnezeu însă rămâne credincios. El este Același ieri, azi și în veci. Să învățăm să prețuim dragostea Lui, să rămânem aproape de El și să reflectăm, la rândul nostru, această dragoste în relațiile noastre. Chiar dacă nu vom iubi niciodată perfect, putem iubi mai mult atunci când lăsăm dragostea lui Dumnezeu să lucreze prin noi.