Să ard de sete tot n-aş bea
din apele stricate
ce le-ntâlnesc în calea mea
prin lumea de păcate.

Să mor de foame, tot n-ating
mâncările-otrăvite
spre care ne-ncetat mă-mping
păcate şi ispite.

Să crap de frig, nu mă-ncălzesc
la focuri vinovate
pe unde slugile pândesc
iubiri îndurerate.

Să pier în drumuri n-aş intra
în casa blestemată
care-ar zdrobi şi-ar întrista
iubirea mea curată.

Să umblu gol, tot n-am să-mbrac
ce diavolul mi-ntinde,
să zac în şanţ, să mor sărac
pe Domnul nu-L voi vinde.

Mai bine plâng acum, un ceas,
cu Domnu-n părtăşie
decât fără Hristos rămas
să plâng o veşnicie!