A fost odată un om bogat
Numai în purpură îmbrăcat
Veselie necurmată
Îi era viața toată

Iar la ușa lui zăcea
Lazăr, om sărac ce avea
Trupul întreg de bube plin
Viața lui era un chin

Cojile le-ar fi mâncat
Lepădate de bogat
Dar și asta-i lipsea
Căci nimeni nu i le dădea

Și într-o zi nenorocitul
Iată că își dădea sfârșitul
Îngeri coborând de sus
La Avraam în sân l-au dus

Moare apoi cel bogat
Și în iad fu aruncat
Din a iadului văpaie
Își ridică ochii săi

Vede pe sărac la rând
La Avraam în rai șezând
Și-a strigat: Avraam, părinte,
Fii bun, roagă-te, părinte

Zi să-și moaie în apă rece
Lazăr degetul să-l aplece
Cât putea-va să se grăbească
Limba să mi-o răcorească

Zi-i că îngrozitor mă coc
În acest cuptor de foc
Iar Avraam răspunse:
Fiule, tu nu uita

Că pe lume, cât trăit-ai,
Cele bune doar primeai
Iar Lazăr, de la casa ta,
Nici cojile nu le primea

Azi el fericit este
Și pe lângă toate acestea
Între noi și voi, în slavă,
Este o prăpastie grozavă

De la voi aicea nu e
Nimeni în stare să se suie
Nici de aici, de la noi,
Să coboare jos la voi

Și bogatul zise iară:
Roagă-te, Avraam, iară
Zi lui Lazăr, fă-mi asta bine,
Să se ducă-n sat la mine

Să le spună tuturor
Chinul meu îngrozitor
Nu cumva, murind, ai mei
Să ajungă-n foc și ei

Iar Avraam lui i-a răspuns:
Au pe Moise, le e de-ajuns
Au prooroci ca să-i învețe
Să asculte-a lor povețe

El i-a zis mai greu așa:
Că de-ar merge cineva
Dintre morți și le-ar vorbi
Poate se vor pocăi

Zise Avraam: de nu urmează
Pe prooroci, ei n-au să creadă
Nici atunci pe cineva
Dintre morți de-ar învia