De cum deschidem ochii dimineața,
A noastre gânduri, ca pânzele se-ntind
Și-ncep meticulos să ne sluțească fața,
Apoi întregul suflet, în brațe ni-l cuprind.

Ni-l poartă pe coclauri întunecate parcă,
Și-l țin captiv în fire, să scormone-n gunoaie
Iar la sfârșitul zilei e goală a lui coșarcă,
E ruptă, zdrențuită, stropită de noroaie.

Ne plângem la secundă, că nu avem destul
Deși-nu a noastre case, un ac nu mai
încape
Și-ncepe iute-n sufletul și-n inimă protestul
De zici că-i gata, gata în zece ca să crape,

Ne văicărim într-una că plouă, că e soare
Că-i frig, că e căldură toridă-n atmosferă
Nimic nu ne convine, pe noi și-un coș ne doare.
Am vrea de e posibil, plecări în altă sferă.

Mâncarea de pe masă, e-n 11 mii de feluri,
Și tot nemulțumiți, nesăturați suntem,
A noastre case-s pline pe două, trei niveluri,
Apoi cârtim că-s goale, că noi nu prea avem.

Ne căutăm la medici, la un banal strănut,
Fricoși să nu ne doară nici unghia cu ojă,
Sleiți, fără putere, băgați în așternut,
Stăm palizi ca lămâia, în neagra noastră lojă.

Dar ochii din orbite, ne ies de parcă-s cepe,
Privind într-una filme, reclame sau prostii,
Captivi suntem cu toții când Bravo, ai stil, începe
Și tot așa rămânem în inimă pustii.

Mașinile de lux, stau țanțoșe la poartă,
Viteza și confortul ne plac la nebunie,
Iar banii și săracul, nu au aceeași soartă
Căci ei ne-ncântă pasul în dulce simfonie.

Cuvântul Sfânt al vieții, e pus la naftalină,
Îl scoatem doar în cazul când musafirii vin,
Să le-arătăm așa un pic de adrenalină,
Și-un aer de apostol, și-un pic de cer senin.

Ne tot complacem luptând pe două fronturi,
Nici noi nu știm adesea pe cine mai slujim,
Iar Domnul vine, suflet, curând în orizonturi,
Nu vrei după-al Lui chip mereu noi să tânjim?

Aceasta-i evaluarea Bisericii în rimă,
De am greșit, să-mi spuneți, iertare o să-mi cer,
Dar cred că rima mea, doar adevăr exprimă,
E timpul frate, soră, să fii cu Domnul sincer!