Iustin era numit fiul lui Priscus Bacchus și s‑a născut din părinți greci, la Neapolis, în Palestina.

În locul potrivit am vorbit deja despre convingerile lui Iustin cu privire la botezul pe baza credinței și am arătat că în aceste privințe el era sănătos și corect. Acum însă se cuvine să vorbim despre nașterea lui spirituală, despre patria lui cerească și despre dovezile clare prin care a arătat că era un copil al lui Dumnezeu și un cetățean al cetății cerești, plin de toate bunătățile. Aceasta s‑a văzut nu doar la începutul și progresul credinței lui, ci mai ales la sfârșit, când a mărturisit puterea acestei credințe prin moartea sa și a pecetluit‑o cu propriul sânge.

În tinerețe a fost instruit în filosofia platoniciană, în care s‑a descurcat atât de bine, încât a primit numele de „filozof”. El însuși mărturisește că ajunsese să creadă că învățătura lui îl va conduce în curând la contemplarea lui Dumnezeu, obiectivul suprem al filosofiei platonice. Dar într‑o zi, pe când se îndrepta spre mare pentru a medita singur la cele învățate, un bătrân foarte sobru și blând l‑a urmat. Acesta a intrat în vorbă cu el despre filosofia platoniciană și l‑a învățat în ce constă adevărata filosofie și fericirea adevărată: în cunoașterea mântuitoare a singurului Dumnezeu veșnic și nemuritor.

Când Iustin l‑a întrebat de unde ar putea învăța această filosofie dumnezeiască, bătrânul l‑a trimis la scrierile profeților, care nu au vorbit pe temeiul rațiunii omenești, ci, ca martori siguri și infailibili, au consemnat ceea ce au văzut și auzit despre cuvintele adevărului și despre semnele și lucrările minunate ale lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. El i‑a spus că toate profețiile lor despre Mesia și Fiul lui Dumnezeu s‑au împlinit prin venirea lui Isus Hristos, născut în timpul împăratului Augustus. De aceea l‑a îndemnat să se roage lui Dumnezeu, ca prin Isus Hristos să‑i lumineze inima în legătură cu această cunoaștere mântuitoare, întrucât fără El nu i‑ar fi fost cu putință să ajungă la ea.

„Acestea și multe altele asemenea mi‑a spus acel bătrân” — scrie Iustin — „arătându‑mi cum să cresc mai departe și cum pot dobândi cele necesare mântuirii. Apoi a plecat și nu l‑am mai văzut. Dar în inima mea s‑a aprins numaidecât o dorință arzătoare și o dragoste pentru Scripturile profeților și pentru acei oameni care fuseseră prieteni apropiați ai lui Hristos, adică apostolii. Abia atunci am devenit un adevărat filosof.”

Despre felul în care a fost mai apoi instruit și botezat, pe lângă învățăturile acelui bătrân, sau ce l‑a făcut să‑și părăsească patria și să vină din Siria, Palestina sau Samaria la Roma — nu avem nicio relatare.

Mai târziu, el a purtat o dispută cu Tryfon, un evreu. Despre aceasta a scris chiar el, iar în acea lucrare pot fi văzute convingerile lui corecte în privința diferitelor chestiuni de credință, în special în privința botezului, despre care am vorbit și în alt loc.

În cele din urmă însă, după ce a intrat într‑o controversă cu Crescens, un filozof cinic, și l‑a biruit prin puterea argumentelor dumnezeiești, viața sa, și așa nesigură, a început să se apropie de sfârșit. Căci din cauza aceasta, acel filozof cinic — „câinesc”, cum era numit — a conceput o ură atât de mare împotriva lui Iustin, încât a jurat că îl va omorî. Din acel moment nu a încetat să-i întindă curse și să-l acuze ca pe un creștin, până când nu și‑a potolit setea de sânge cu sângele lui Iustin. Despre aceasta, Tatian, ucenicul lui Iustin, vorbește limpede în cuvântarea sa împotriva grecilor, spunând că nu doar viața lui Iustin era căutată de Crescens, ci și a lui însuși. De asemenea, Photius afirmă că Iustin a primit o moarte fericită și vrednică din mâinile lui Crescens Cynicus, pe care tocmai l‑am menționat.

În ceea ce privește modul morții lui: când a fost arestat la acuzația lui Crescens și a refuzat cu îndrăzneală să‑și renege credința sau să aducă jertfe zeilor, a fost condamnat la moarte de către Rusticus, președintele (magistratul). După ce a fost biciuit, a fost decapitat cu securea, în jurul anului 168 d. Hr. , în vremea împăraților Marcus Aurelius și Lucius Verus și a președintelui Rusticus, după cum notează Epifanie.

Referințe

Comparați Abr. Mell. , Cartea I a Istoriei, fol. 37, col. 1–4 și fol. 38, col. 1–4; Just. Apol. 2, pro Christi. , despre originea și numele lui; Dialogul cu Tryfon evreul; Photius în Bibliotheca; Jos. Scal. Animad. Chron. Euseb. , despre viața și convertirea lui; Iren. , lib. 1, în Bibliotheca de Vita Justini, Chron. Eus. 154 d. Hr. , despre sfârșitul și moartea lui; Epiph. , Hæres. 26 și 46; J. Gysius, Hist. Mart. , fol. 16, col. 3–4; P. J. Twisck, Chron. , Cartea a 2-a, anul 154, pag. 42, col. 2, după Johan. Barl. , fol. 7, Grond. bew. , litera A.

Notă

Această relatare a fost extrasă din cartea Oglinda Martirilor, publicată în anul 1660 de Thilemann J. van Braght, disponibilă în domeniul public.

Scopul publicării nu este pentru a susține învățăturile pe care martirii prezentați le-au urmat (care de cele mai multe ori sunt necunoscute).

Am avut în vedere doar relatarea istorică despre suferințele și martirajele la care au fost supuși cei ce au dorit să-l urmeze pe Hristos și care nu și-au iubit viața.

Pentru a accesa mai multe resurse din Oglinda Martirilor și resurse gratuite dedicate unei ucenicii autentice în Hristos, pentru a ne asemăna cu El, vizitează https://anabaptisti.ro sau https://cuvantcurat.ro.