Trăiască Domnul!

                                        2 Samuel 22:2-7; 47.

            „Domnul este stânca mea, cetățuia mea, Izbăvitorul meu.

          Dumnezeu este stânca mea, la care găsesc un adăpost, scutul meu și puterea care mă mântuiește, turnul meu cel înalt și scăparea mea. Mântuitorule! Tu mă scapi de sâlnicie.

            Eu chem pe Domnul cel vrednic de laudă, și sunt izbăvit de vrășmașii mei.

            Căci valurile morții mă înconjuraseră, șivoaiele nimicirii mă înspăimântaseră;

            legăturile mormântului mă înconjuraseră, lațurile morții mă prinseseră.

         În strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul, am chemat pe Dumnezeul meu; din locașul Lui, El mi-a auzit glasul, și strigătul meu a ajuns la urechile Lui.

           Trăiască Domnul, și binecuvântată să fie Stânca mea! Înălțat să fie Dumnezeu, Stânca mântuirii mele.”

           Nu de puține ori viața ne poartă prin situații limită. Uneori suntem atrași în „valea” deznădejdii, a descurajării, poate a neiertării, sau a oricărei alte situații care ne fură bucuria și libertatea ca în cazul lui Iona aflat „închis” în pântecele peștelui.

            Ce a făcut Iona? Ce trebuie să facem noi în asemenea situații?

            Iona s-a rugat Domnului Dumnezeului său din pântecele peștelui; Dumnezeu i-a auzit strigătul deznădejdii și l-a eliberat. (Iona 2:1-7).

            Poate te afli și tu, prieten drag, în „temnița” fricii, a îngrijorărilor, a descurajării și nu mai știi cum să te eliberezi, te zbați în neputință dar nu mai găsești soluții omenești.

            Vorbește cu Domnul prin rugăciune, aruncă toate problemele asupra lui Dumnezeu, căci El Însuși se va îngriji de ele, după cum este scris în prima Epistolă a lui Petru 5:7: „Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi.”

            David, luptător neînfricat în războaie, a fost cuprins uneori de deznădejde și a ajuns în situații limită. A făcut pe nebunul de frica lui Achiș împăratul Gatului, a fugit desculț, când îl Absalom îl amenința cu moartea. 1 Samuel 21.

          Versetele 5-6 ale textului de bază, David spune: „Căci valurile morții mă înconjuraseră, șivoaiele nimicirii mă înspăimântaseră;

            legăturile mormântului mă înconjuraseră, lațurile morții mă prinseseră.”

            Chiar în situația aceasta, David nu s-a dat bătut; a strigat către Dumnezeul în care s-a încrezut din tinerețea lui: Versetul 7: „În strâmtoarea mea, am chemat pe Domnul, am chemat pe Dumnezeul meu; din locașul Lui, El mi-a auzit glasul, și strigătul meu a ajuns la urechile Lui.”

         Textul de bază este un fragment dintr-o „scrisoare” de mulțumire și recunoștință adresată lui Dumnezeu, și relatează salvarea, eliberarea lui David din mâinile lui Saul și a tuturor vrășmașilor săi, dar în același timp este o profeție despre lupta cu păcatul și biruința asupra lumii purtată de către Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, pe Altarul crucii din Golgota.

            David se închină înaintea lui Dumnezeu cu mulțumire, recunoscând că în El a găsit: Stânca, Cetatea în care să se ascundă și Salvarea din mijlocul tuturor potrivnicilor săi.

            Înainte de toate însă, este foarte important să înțelegem că David nu și-a purtat războaiele sale; el a purtat războaiele Domnului. El nu s-a luptat să cucerească teritorii și să-și adune bogății, ci a luptat pentru eliberarea poporului lui Dumnezeu din orice robie.

           Lucrul acesta este relevant pentru credincioși, prin faptul că numai Domnul Dumnezeu le poate da biruință și îi poate izbăvi din luptele purtate cu duhurile întunericului, cu condiția să lupte după planul și „strategia” Lui.

            Oricine este ispitit să poarte războaiele Domnului fără să se bizuie pe Domnul și să se încreadă în puterile, abilitățile sau în resursele sale, va fi înfrânt, pentru că în luptele spirituale nimeni nu poate să biruiască fără ajutorul lui Dumnezeu. În „războaiele” Domnului, biruința este exclusivă a Domnului.

          În Psalmul 20:7-8, cuvântul Domnului spune foarte clar că: „Unii se bizuie pe carele lor, alţii, pe caii lor, dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru.

            Ei se îndoaie şi cad, dar noi ne ridicăm şi rămânem în picioare”

           Prin urmare nimeni nu poate să stea în picioare dacă se încrede în puterile și abilitățile sale. Numai cei ce au ca sprijin pe Dumnezeul cerului și al pământului, adevăratul biruitor în lupte, pot să țină capul sus în ziua cea rea.

            În final, David ridică „steagul” biruinței și strigă din toată inima către cer: „Trăiască Domnul, și binecuvântată să fie Stânca mea! Înălțat să fie Dumnezeu, Stânca mântuirii mele.”

            Îmi aduc aminte că aveam în fiecare seară a zilei de luni rugăciune în Casa Domnului (slujba aceasta am avut-o mai bine de douăzeci și cinci de ani). De fiecare dată începeam slujba de rugăciune cu cuvintele acestea rostite de David: „Trăiască Domnul și binecuvântată să fie Stânca mântuirii noastre!”

       Nu înseamnă că El trăiește pentru că noi spuneam cuvintele acestea: „trăiască Domnul!”, așa cum Dumnezeu nu este sfânt pentru că în rugăciunea Tatăl nostru spunem: „Sfințească-se Numele Tău” și nici nu este binecuvântat pentru că noi spunem uneori: „binecuvântat să fie Domnul”.

          Dumnezeu trăiește, este sfânt și binecuvântat prin Sine Însuși din veșnicie, dar prin felul în care ne adresăm Domnului în închinare ne arătăm recunoștința, dragostea și mulțumirea pentru că ne-a mântuit din robia păcatului și ne poartă de grijă în fiecare zi.

          Erau seri deosebite, unde participau sute de credincioși și ne bucuram de prezența Domnului și de lucrarea Duhului Sfânt.

            De multe ori erau „lupte” grele în rugăciuni și plecam acasă „frânți”, dar nu „înfrânți”, pentru că era cu noi Domnul care ne dădea biruința.

            În clipele grele din viață, David s-a refugiat sub „aripile” lui Dumnezeu. Psalmul 91:1-2: „Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt și se odihnește la umbra Celui Puternic.”, Acolo își găsea liniștea și pacea, pentru că acesta este refugiul mult mai sigur decât în „umbra” oamenilor mari.

           În împrejurarea cu numărătoarea bărbaților apți de luptă, „David a răspuns lui Gad: „Sunt într-o mare strâmtorare! Oh, mai bine să cădem în mâinile Domnului, căci îndurările Lui sunt nemărginite, dar să nu cad în mâinile oamenilor!”

           De fapt, dacă dorește ceva Domnul Dumnezeu de la noi, este tocmai să ne încredem în El, să-L binecuvântăm și să strigăm din toată inima: Trăiască Domnul, Amin și Aleluia!