Lumea aceasta ne poartă într-o fugă fără sens, înspre lucruri care strălucesc o clipă și se sting repede, lăsându-ne goi și obosiți. Uităm să fi-m fericiți,
uităm să iubim, uităm să privim la cei aproape și să prețuim darurile care ne sunt deja în mâini. Alegem căi ușoare,
căi care nu dor, dar când vin greutățile,
ridicăm întrebări spre Cer: Doamne, unde ești? De ce nu mă ajuți?”
și nu vedem că noi am plecat de lângă El. Cuvântul Lui, odinioară viu în inimă,
să șters încet, iar în locul lui să scris dorința lumească, otrava dulce care ne tulbură mintea și ne întunecă inima.
Ne uităm la alții, la ce au, la ce sunt,
uitând că sănătatea, viața și oamenii dragi lângă noi sunt bogățiile pe care nu le vedem. Judecăm ușor, mințim repede, iubim greu. Ne aprindem că focul uscat, dar sufletul rar îl cercetăm.
Vai de noi, că suntem rătăciți! Am uitat frica de Domnul, am uitat că ziua judecății vine, și că ne poate găsi nepregătiți. Și ce vom face dacă ne găsește triști, obositi, cu haina albă pătată? Atunci va fi prea târziu.
E vremea întoarcerii acum. Nu mâine,
nu când vom avea timp, ci acum, cât inima încă bate și Dumnezeu încă ne vorbește. Schimbă-ne mintea, Doamne,
înmoaie-ne inima, curățește-ne privirea
și pune în noi dor de lumină. Să alergăm spre Tine Că un copil spre părintele lui, cu încredere, cu teamă, cu dor, știind că doar la Tine este pacea,
iertarea, odihna. Păzește-ne inima,
adu-ne pe calea dreaptă,
ridică-ne din întuneric și fă-ne să fi-m ai Tăi cu toată viața, cu tot sufletul, cu toată lumina.