Doi fraţi din lumea rea, deşartă,
Cu inima legaţi de glie,
Cândva au început o ceartă,
Pentru un petic de moşie.

Şi au ajuns cu-ngăduinţă
Chiar la rabinul din cetate
Rugându-l, dacă-i cu putinţă,
Ca să le facă el dreptate.

Rabinul hotărî să-nveţe
Toată povestea cu răbdare.
Apoi le zise cu blândeţe:
“- Nu vreau să fie dezbinare!

De vreţi să ştiţi cui aparţine,
Să întrebăm întâi pământul.
De-aceea, cred că e mai bine
Să-i ascultăm acum cuvântul.”

Se aplecă sub clar de lună
Ca să asculte vocea blândă
A vetrei ce avea să spună,
Cuvinte grele de osândă.

După un timp de rugăciune,
Trezit ca dintr-un vis de noapte,
Rabinul cu înţelepciune
Le spuse celor doi în şoapte:

“- Pământul vechi de sub picioare,
Să ştiţi că nu vă aparţine!
Şi pentru vatra-i trecătoare,
Să vă certaţi nu se cuvine.

Când ascultam culcat pe glie,
Mi-a spus pământul din livadă
Că voi, cei plini de lăcomie,
Foarte curând îi veţi fi pradă... ”

Plecându-şi capul cu ruşine,
Cei doi s-au depărtat în zare.
Şi-au înţeles cât e de bine
S-aştepţi răspunsul cu răbdare...