În unele situații, scriptura se citește înțelegând exact ce scrie, în altele se citește trecând dincolo de ce scrie, înțelegând profunzimea mesajului biblic. Descoperirea profunzimii Cuvântului nu o poți realiza prin pricepere personală, prin dibăcia de a lega între ele pasaje diferite, ci doar prin descoperirea oferită de Călăuzitor, de Duhul Sfânt. De multe ori când încercăm noi să forțăm textul scriptural și să facem paralele și analogii între diferite texte, concluzia este fără substanță și fără fundament, dar când ne lăsăm la dispoziția Duhului, textul Scripturii ni se deschide prin legături nebănuite pe care El ni le descoperă ca un izvor mereu proaspăt pentru sufletele noastre.

Una din frământările mele actuale este să înțeleg ce s-a întâmplat cu fiul risipitor, și să înțeleg inima tatălui.

Ce anume s-a întâmplat? Cum a ajuns fiul să plece de acasă, dar cel mai important cum a ajuns să se întoarcă? Care a fost procesul ce a dus la un final fericit? Pentru că vom vedea că pilda face referire la un proces, nu un eveniment singular.

Pilda ne descrie o realitate pământească dar în același timp și una cerească, tatăl este unul pământesc dar în același timp în întruchipează și pe Dumnezeu Tatăl.

Primul verset prezintă cadrul familial, un tată cu doi fii. Din cei doi, fiul cel mai tânăr, cel mai mic este cel care i-a inițiativa. El vine înaintea tatălui cu o cerere, o cerere care reprezenta o ofensă la adresa tatălui. Aspectul care rezultă din versetul 12 este că fiul avea posibilitatea de a verbaliza trăirile și gândurile sale. Era o practică în familia lor. Credeți că ar fi mers să ceară un asemenea lucru dacă știa că nu are dreptul la opinie, că nu are dreptul să deschidă gura? Cu siguranță nu! Cererea cu care merge înaintea tatălui este o ofensă, iar tradusă, înseamnă: prefer să te știu mort ca să pot să îmi văd de viața mea. În cultura evreiască, la fel ca în cultura noastră, împărțirea averii se face doar după ce moare tatăl (doar în cazuri excepționale se împărțea în timpul vieții tatălui), iar fiul cel mai mare primea o porție dublă pentru că avea și responsabilitatea de a se îngriji în continuare de familie. În momentul în care fiul cel mic vine cu cerea sa, a echivalat cu înfigerea unui pumnal în inima tatălui. Durerea tatălui deși nu este descrisă foarte amănunțit, avem un indiciu dar ne oprim asupra lui mai târziu, era mare. În mijlocul durerii, cu inima frântă, tatăl nu-i ține lecții de morală, nu-i spune: cum îndrăznești să îmi ceri așa ceva? Nu-i ține prelegeri în încercarea de a-i demonstra că decizia lui este cea mai neinspirată, că se va alege praful de el și de averea pe care o va primi. Nu-i spune nimic. În durerea lui, i-a partea care se cuvenea fiului cel mic și i-o dă, dar nu este părtinitor și dă și partea care se cuvenea fiului cel mare: Şi tatăl le-a împărţit averea (v12). Durerea tatălui venea din două direcții: în primul rând a fost respins de fiul său și în al doilea rând era durerea pricinuită de faptul că trebuia să-i dea drumul din mâna lui. Inima tatălui din acele momente este cel mai bine descrisă în cărțile profetice: Cum să te dau, Efraime? Cum să te predau, Israele? Mi se zbate inima în Mine și tot lăuntrul Mi se mișcă de milă! (Osea 11:8). Cât timp a stat în casa tatălui, fiul era protejat, era în siguranță pentru că tatăl se îngrijea de el: Preaiubitul meu avea o vie pe o câmpie foarte mănoasă. I-a săpat pământul, l-a curăţat de pietre şi a sădit în el viţele cele mai alese. A zidit un turn în mijlocul ei şi a săpat şi un teasc, apoi trăgea nădejde că are să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici."Acum, dar - zice Domnul - locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, judecaţi voi între Mine şi via Mea! Ce aş mai fi putut face viei Mele, şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu mă aşteptam să facă struguri buni? Vă voi spune însă acum ce voi face viei Mele: îi voi smulge gardul, ca să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul, ca să fie călcată în picioare; o voi pustii; nu va mai fi curăţată, nici săpată; spini şi mărăcini vor creşte în ea! Voi porunci şi norilor să nu mai plouă peste ea." (Isaia 5:1-6). Dar acum tatăl a trebuit să desfacă gardul care oferea protecție și să dea drumul fiului știind că viața-i va fi călcată în picioare. Aceleași întrebări le avem și noi: ce aș mai fi putut face și nu am făcut? Deosebirea între noi și Dumnezeu este că El a făcut totul, iar noi nu suntem părinții perfecți și probabil am mai fi putut face multe lucruri.

Aflăm că nu după multe zile, fiul a strâns totul și a plecat. Decizia de a pleca era luată de mult mai mult timp, dar avea nevoie și de un mijloc de a-și satisface poftele, avea nevoie de averea tatălui. Forța de atracție a lumii exterioare, este o realitate pe care nu o putem nega, când spunem că pe copiii mei nu-i va atrage suntem irealiști, sau mai bine spus proiectăm asupra lor o realitate care noi am dori să se întâmple. Decât să ne auto înșelăm, mai bine să gândim corect spiritual și să încercăm, atât cât putem să ne pregătim pentru acea perioadă. Stau și mă întreb, dacă nu ar fi primit partea de avere, oare ar mai fi plecat fiul? Cred că da, pentru că decizia era luată de mult timp în inima lui. Probabil dacă nu ar fi primit averea ar fi căzut și mai jos pentru că ar fi făcut prostii și mai mari ca să facă rost de bani pentru a se distra. A plecat, și nu a plecat oriunde, nu a plecat aproape de casă, după dealul din fața casei. Nu! a plecat într-o țară îndepărtată, cât mai departe de tata, să nu îl mai vadă, să poată face el tot ce-i poftea inima. Iar când a avut loc plecarea, tatăl nu l-a oprit la poarta casei implorând-ul să nu plece. I-a dat drumul, cu inima frântă întradevăr, dar i-a dat drumul. Acolo, departe de casa tatălui, și-a făcut averea praf în încercarea de a trăi plăcerile oferite de lume. Acolo, departe de casa tatălui, fiul risipitor și-a trăit rătăcirea. Nu avem detalii, putem doar să speculăm, probabil în chefuri și beții, cu femeile ușoare la braț, și-a risipit averea, pentru că ceea ce ai nu prin munca ta, în ochii tăi nu are foarte mare valoare. Pentru unii, ca să înțeleagă valoarea luminii, trebuie să trăiască o vreme în întuneric. Pentru alții este suficient doar să privească spre întuneric și să înțeleagă valoare luminii în care trăiesc. De ce nu putem fi toți la fel, doar să privim și să nu ne trebuiască să gustăm? Este o întrebare la care nu am răspuns.

Mergând în continuare pe text, aflăm că după ce și-a terminat banii, a venit peste țara aceea îndepărtată în care a ajuns, o criză economică. Dacă ne uităm atent în scriptură, vom descoperi că nu economiștii au inventat crizele economice, ci ele sunt îngăduite de Dumnezeu în anumite perioade: în vremea lui Iosif a fost o criză, în vremea lui Naomi a fost o criză, în vremea lui Ilie a fost o criză, și vedem și aici descrise semnele unei crize economice - a venit o foamete mare în ţara aceea (a început să învețe ce înseamnă a nu avea). Așa că a încercat și el să găsească o modalitate de a nu muri de foame. S-a lipit de unul din locuitorii țării primind sarcina de a avea grijă de turma de porci. Astfel ajunge într-o țără îndepărtată să facă un lucru care pentru el era o urâciune, să aibă grijă de animale necurate. A ajuns în cel mai de jos punct al decăderii pentru a-și salva viața; era cea mai mare umilință posibilă pentru el. De la statulul de fiu a ajuns slugă de cea mai josnică speță, și nu avea voie să mănânce nici măcar mâncarea porcilor; se pare că porcii erau mai valoroși decât el. În acea țară valoarea unui porc era mai mare decât a unui om căzut.

Acolo, în cel mai de jos punct, și-a venit în fire, sau cu alte cuvinte s-a trezit la realitate, a început iar să judece logic după o perioadă de necugetare. Ce anume l-a determinat să își vină în fire? A vorbit oare conștiința din el? A fost mustrat în cugetul său? Aflăm doar că în momentul în care a început să compare ce a avut și ce a pierdut cu mizeria ce o avea acum, s-a trezit la realitate. În urma cercetării și analizei prin comparație, a luat o decizie. Este una din modalitățile în care are loc acea schimbare de atitudine, prin comparație, ajungi să înțelegi cât ești de căzut față de liniștea din casa Tatălui, și strigi după mila și ajutorul lui Dumnezeu. Este momentul de căință, de pocăință în fața căruia Dumnezeu nu rămâne indiferent.

Luciditatea se vede și din modul în care își înțelege păcatul. A priceput că a păcătuit în primul și primul rând față de Dumnezeu, un Dumnezeu care i-a fost propovăduit în casa părintească. Deși i-a întors spatele tatălui său, fiul a păcătuit împotriva cerului. Păcatele noastre lovesc adânc prima dată în inima lui Dumnezeu, pentru că El este cel care stabilește standardele, legile după care trebuie trăită viața, iar încălcarea lor este un afront la adresa lui Dumnezeu. Viața nu este a noastră, nu noi am creat-o, dar o primim în dar și vom da socoteală cu privire la darul ce l-am primit. De asemenea, luciditatea fiului se vede și din modul în care își cântărește pedeapsa pe care o merită: nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi , pedeapsa era conform legii (vom vedeam că era chiar mai blândă decât prevedea legea).

Cât să fi durat rătăcirea fiului? O lună, un an, zeci de ani? Nu ni se spune. Cred că nu ni se spune tocmai ca să nu se creeze un șablon, pentru că unii au nevoie de o perioadă mai scurtă de rătăcire, alții de una mai lungă. Dar inima tatălui cum o fi fost în această perioadă? Versetul 20 ne dă un indiciu în această direcție. Aflăm că atunci când era încă departe, tatăl său l-a văzut. Să fi fost întâmplător că tatăl l-a văzut în departare? Pur si simplu s-a nimerit ca tatăl să se uite în direcția din care venea fiul? Datorită ceea ce face apoi tatăl putem să înțelegem că probabil în fiecare zi se uita în zare așteptând întoarcerea fiului rătăcitor. Zi după zi se uita în zare, cu inima sfășiată și asteptarea împovărându-i zilele. Acest obicei al tatălui de a se uita în zare ne transmite faptul că durerea din inima lui era mare. Credeți că un tată distant ar fi stat cu privirea pironită în zare? Nu, eu cred că mai degrabă s-ar fi interesat de treburile gospodărești, de condus moșia (era bogat pentru că avea slugi și a avut ce avere să împartă). Când l-a văzut l-a recunoscut, iar asta denotă că între ei era o relație. Nu recunoști din depărtare fizionomia și mersul cuiva decât dacă te interesează persoana respectivă, dacă ai o relație apropiată cu ea. I s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult. Tatăl era gata să refacă relația. A se observa că tatăl este cel care preia inițiativa în direcția refacerii relației, nu așteaptă să vină fiul să cadă la piciorele lui implorând iertare. Prin sărutarea oferită își manifestă îndurarea față de cel rătăcit, care își verbalizează căința: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău. Este nevoie de o căință și declarată care să certifice căința din inimă, nu este suficientă doar o întoarcere. Ceea ce face tatăl este oferirea harului în locul legii: Dar tatăl a zis robilor săi: ‘Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim. Este restabilirea statului celui rătăcit, restabilirea statutului de fiu și anularea celui de slugă. Iar lucrul acesta doar tatăl îl putea face. Mai mult decât atât, tatăl prin gestul făcut își salvează fiul de la condamnare. Lapidarea, omorârea cu pietre era una din cele mai grele pedepse din Vechiul Testament, iar scopul ei era stârpirea răului prin nimicire totală. Lapidarea este pedeapsa cuvenită pentru o serie de fărădelegi de neiertat: atingerea de Munte Sinai (Exod 19:10-13); încălcarea sabatului (Numeri 15:32-36); practicarea spiritismului sau a vrăjitoriei (Levitic 20:2-27); hulirea numelui lui Dumnezeu (Levitic 24:10-16); închinarea la idoli (Deuteronom 17:2-7); îndemnarea altuia spre a sluji idolilor (Deuteronom 13:7-12); adulterul (Deuteronom 22:22-24); neascultarea de părinți (Deuteronom 21:18-21). Când fiul se apropia de casă, cei din cetate puteau veni să îl omoare cu pietre, și din această cauză tatăl aleargă înspre el oferind iertarea și poruncind să-i fie pus în deget un inel ca semn al reabilitării. Tatăl îi oferă harul ca să fie salvat de sub pedeapsa legii. Exact la fel a făcut Dumnezeu și pentru noi. Când pârâșul nostru, diavolul, era gata să ne atace cu pietre, Dumnezeu a alergat înspre noi ca să ne protejeze, a pus un semn pe noi prin jertfa Fiului Său și pecetea Duhului Sfânt, ca semn al răscumpărării, al reabilitării. Scopul bucuriei tatălui era evident: acest fiu al meu era mort şi a înviat; era pierdut şi a fost găsit descriindu-ne și o parte din sentimentele lui Dumnezeu când un păcătos se întoarce.

Una din concluziile pildei este următoarea: fiul s-a întors pentru că avea unde să se întoarcă; indiferent cât de jos a căzut, a știut că are unde să se întoarcă. Dar această realitate ne forțează să ne punem o întrebare grea: cum arată casele noastre? Sunt un refugiu pentru reabilitare sau un spațiu pentru condamnare?