Îmi este dor Isuse,
De vremurile trecute.
Când simțeam pocăința,
Departe de căi necunoscute.

Vreau să mai simt,
Harul care m-a cercetat.
Să fiu plin de liniște,
De tine mereu mângâiat.

Vremea cea din urmă trăim,
Păcătuind mereu spre tine.
Numai înaintăm Neprihăniți,
Ci trăind în necurăție, de Satan loviți.

Pofta după lumea aceasta,
Este tot mai des întâlnită în popor.
Numai dorim să stăm la părtășie,
Slujind în Sfântul Ogor.

Dragostea este răcită,
Răul tot mai des rodește.
Numai vrem să fim în ascultare,
Căci vrăjmașul tot lovește.

Rugăciunea este uitată,
Ea nu mai există în ale noastre corturi.
Ci ura tot mai mult domnește,
Prin tot mai multe certuri.

Ziua Domnului este uitată,
Nepăsarea tot mai mult răsare.
Vegherea nu mai este-n inimi,
Căci ne-am dus pe altă cale.

Scriptura, Cuvântul Sfânt,
Este tot mai rar citit.
Se pune chiar și praful pe ea,
Nu ascultăm ce Domnul ne-a vorbit.

Cu lumea ne aseamăn tot mai mult,
Râdem și glumim cu ei în cor.
Nu ne pasă nu este bine,
Nepăsători de al nostru viitor.

Să nu trăim ca în vremurile de neștiință,
Căci Domnul Dumnezeu ne va judeca.
Pocăința să Domnească,
Și Duhul Sfânt nu va mai pleca.

Să chemăm pe Atotputernicul Sfânt,
Care sufletul nostru Mântuiește.
Pornind cu el pe cale,
Căci Mirele Neprihănit apare.