Păsărica și pietrele!

Într-o pădure colorată, cu mii de arbori și mult soare,
Se aude ciripit de păsări și freamăt fără de hotare.
În liniștea aproape sobră, ce o dau arborii mereu,
Se aude vântul printre ramuri, aici nimic nu pare greu!

În tot tumultul păduresc își duce traiul în pădure
O păsărică mică, mică, ce se înfruptă ades din mure.

Ducându-și viața fericită, zburând din pom în pom ușor,
Îi vine în minte o idee și-n ochi îi apare un nou dor.

Ce-ar fi ca în fiecare zi să scrie ea pe o pietricică
Tot ce o frământă, ce o doare și tot ce o face fericită!

Și iată așa, părând o joacă, o glumă și o voioșie,
Ea zi de zi strângea în aripi mici pietricele cu mândrie.

Și își scria pe ele clipe, ce o doare, cum azi se mai simte,
Ce bucurii azi a întâlnit și zi de zi grava cuvinte.

Dar iată timpul tot trecea și pietrele se adunau,
Și păsărica noastră dragă simțea cum umerii o dureau.

Simțea că zborul lin și liber s-a îngreunat destul de mult
Și ochișorii ei micuți păreau mai triști de plin tumult.

Dar la desaga ei din spate, cea plină de mici pietricele,
Nicicum nu se gândi vreodată ca să renunțe ea la ele.

Strângea desaga zi de zi, ca pe-o comoară prețuită,
Și acele pietre au devenit o mică temniță clădită.

Dar vietățile din jur priveau spre ea cu neputință
Cum păsărica din pădure se îngreuna cu-a ei știință.

Abia de mai putea să zboare, și-a ei aripi sunt tot mai frânte,
Și biata pasăre se frânge, nici glasul ei nu vrea să cânte!

Și iată că într-o zi, privindu-o, o bufniță cu ochii mari
A întrebat-o cu uimire: - „De ce tu atâtea pietre cari?”

La care pasărea obosită, privind-o parcă cu uimire,
Îi spuse bufniței din pom: „Aici sunt scrise o amintire!”

— O amintire? Dar de ce? De ce să o cari mereu în spate?
— O, spuse pasărea zâmbind, aici sunt eu gravată-n toate!

Sunt amintiri și răni din suflet ce vreau să nu moară cu mine,
Vreau să rămână scrise-n veci tot ce-am simțit, și rău, și bine!

— Dar totuși întrebarea mea rămâne încă întrebare:
De ce cari pietrele cu tine? Nu simți cum spatele te doare?

— Ba simt, și văd că viața mea e îngreuiată, zbor puțin,
Dar nicidecum eu nu renunț, sub pietre îmi place să mă-nclin.

Tu nu înțelegi că asta-s eu, e o parte rupta chiar din mine
Aceste amintiri si clipe, nu sunt doar pietre, sunt rubine!

— O, dragă mică păsărea, să știi că tot ce-i amintire
Rămâne scris în al tău suflet, ea nu se pierde-n neștire.

Nu e nevoie să cari pietre, acestea n-au nicio valoare,
În viață totul ce contează e tot ce-nveți din nou sub soare.

E bucuria, voioșia de a te bucura mereu,
Să poți să fii cum te-a creat cu măiestrie Dumnezeu.

Nu ești creată să cari pietre, nu acesta-i scopul tău, să știi,
Ci să zbori lin pe-albastrul zării, să cânți în lumea celor vii.

Parcă puțin o atinsese în al ei suflet pe-o secundă
Și-o lacrimă îi curse lin, stingheră, vrea să o ascundă.

Dar ochii ei țintiți în jos nu vor deloc să accepte zborul
Și plină de dezamăgire porni din nou să-și strângă dorul.

Și zi de zi căra mai mult, ajunse slabă, fără vlagă,
Și într-o zi de ploaie deasă mai puse-o piatră în desagă.

Și udă, plină de durere, căzu sub propria-i povară,
Nerenunțând la ale ei pietre, micuța preferă să moară.

Și ultima privire frântă și obosită de putere
O aruncă la ale ei pietre, a ei micuță strânsă avere.

Și aceste pietre o nimiciră cu o cruzime rece, dură,
Deși a fost avertizată cu dragoste și cu căldură.

Ea n-a dorit ca să renunțe la o iluzie deșartă
Și a pierit sub neputință, de fapta ei îngenuncheată.

Și aici morala, drag creștine, e lecția ce învață multe:
Poate și tu mai cari poveri și n-ai urechi ca să te-asculte.

Poate și tu, de ani pe cale, cari pietre în tine care dor
Și nu te bucuri, nu mai zbori cum ești creat de Creator.

Dar ai ales și tu ani mulți să-ți cari durerea și răni grele,
Ca niște pietre ce zdrobesc, te stingi cu ochii tăi spre ele.

E timpul să îți lași povara și greul vieții ce te-apasă,
Nu mai privi la răni ce dor, căci ai o inimă aleasă.

Azi pentru tine Domnul îți spune să-ți lași povara ta la cruce,
Dă-i Lui trecutul, tot ce doare, ca să simți pacea Lui cea dulce.

Să știi că-n lume nu există minuni să-ți steargă a ta povară,
Aceasta stă în puterea ta să lași trecutul tāu sa moarā

Doar tu poți face ca să cadă povara ta din al tău spate,
Să te ridici, să fii tu liber în Cel ce-a biruit sin moarte.

Cuvântul Său are putere și poate azi să te salveze,
Tu doar acceptă să-ți ia greul, în pieptul tău El să lucreze.

De ce să cari o greutate ce te apasă crunt în spate,
Și-ți fură toată libertatea și te conduce-nspre moarte?

De ce cu mâna ta să-ți faci o temniță din grea frustrare,
Când lângă tine-i Creatorul ce vrea să-ți dea doar îndurare?

Știu că e greu și-i dureros să te desprinzi de-al tău trecut,
Dar asta-i unica ta șansă să poți să ai un nou început.

Să simți în pieptul tău lumina și libertatea prețioasă,
Să vezi că viața ta în Domnul e, de fapt, io viață-așa frumoasă.

Isus deja a purtat la cruce tot greul tău și neputința,
Ca azi să fii deplin tu liber și-n pieptul tău să porți credința.

Să împlinești în asta lumea chemarea sfântă și aleasă,
Căci ești creat în asta lume cu scopul sfânt să-I fii mireasă.

Nu mai ești sclavul neputinței și-al multor răni ce te-au durut,
Ești un om nou, plin de speranță, în față îți stă nou început.

Nu aduna în al tău suflet tot ce te mistuie și doare
Și nici chiar laude și ofrande, nu-ți aduna în piept ogoare.

Căci totul în lume-i trecător și multe vor să ne zdrobească:
Ambiții, vicii vor în suflet, la fel și grija cea lumească.

Dar tu să-ți aduci aminte: nu ești creat la întâmplare,
Ești făurit de-un Dumnezeu și ai un suflet ce nu moare.
Nu mai lăsa atale pietre, în suflet ca să te doboare.

Decizia îți aparține: să-ți cari povara ca pe-o cruce
Sau să le-arunci în brațul Celui ce libertate îți aduce.

Adu-ți aminte: ești creat ca liber să trăiești în viață,
Să porți în duhul tău lumină, să fii în negură speranță.

Tu ești creat să fii lumină, să fii o flacără în lume,
Tu ai un scop, ai o chemare, tu porți un veșnic și sfânt nume.

Ai fost creat ca fiu de Rege, nu fi un sclav târât spre moarte!
Și nu uita că al tău nume e scris în a vieții carte!

Aruncați azi la poala crucii al tău trecut și-a ta durere,
Iată, Isus azi este gata să te îmbrace cu putere.

Să biruiești în asta lume și liber să pășești mereu,
Căci cerul întreg îți este casă, iar tul copil de Dumnezeu!