Mulți astăzi despre mine spun
Cum că pierdut aș fi,
Că fiind lovit, foarte curând
Mă voi și prăbuși...

Că nu mă voi mai ridica
Din groapa-n care sunt,
Că hotărâtă-i soarta mea,
Că sunt un praf în vânt!

Au ei dreptate oare? Da!
Nu pot tăgădui:
E zdrențuită haina mea
Prin valea plângerii!

Dar haina-n care încă sunt
Ascunde-un suflet viu
Ce va lăsa acest pământ
Și al său trist pustiu!

Iar de aici când voi pleca,
Din acest cort de lut,
Al meu alb suflet va cădea
La pieptul Celui Sfânt!

Mai sus de-atât nu pot cădea,
E cel mai mare har
Să mă primească-n slava Sa
Mielul de pe Calvar!

Va mai conta vechiul meu trup,
Veșmântul zdrențuit,
În care-n lume, neîntrerupt,
Am plâns și-am suferit?

O, nicidecum, căci eu voi fi
Cu Dumnezeu, în cer
Și-un trup de slavă voi primi,
Un trup fără dureri!

Căci un creștin lovit, pribeag,
Ce pare stins, răpus,
Stă la hotare, mai degrab,
Să intre-n glorie, sus!

Când pare cel mai lepădat
Și cel mai prăbușit
De fapt e cel mai câștigat
În raiul strălucit!

Cu un cuvânt rostit din cer
Aici se va sfârși
Și voi intra în mângâieri,
Acasă-n veșnicii!

-Ajută-mă, Isuse scump,
Ca-n clipa de hotar
Să cad la pieptul Tău preasfânt
Primind cununa-n dar!

Și pentru veci să-Ți mulțumesc
Că m-ai răscumpărat,
Cu toți cei dragi să Te slăvesc
În ceruri, ne-ncetat!