NOAPTE CU MIROS DE PORTOCALE ȘI IZ DE AMINTIRI
Eu nu am somn, dar ora e târzie,
M-așez la masă, la masa mică din bucătărie,
Aș scrie un vers, mă rătăcesc în gânduri,
Nu știu cum să transmit ce simt în două rânduri.

Zăresc o portocală, e un cuțit pe masă,
Aș vrea să o mănânc, cu amintiri se lasă,
Noapte cu miros de portocale din copilărie,
Urcate atent de mama, pe un dulap, să fie.

Deja eu sunt bătrână, îmi iau bilet, fug iute
Până-n copilărie, cāci amintiri sunt multe,
Alerg spre un peron, sper trenul să îl prind,
Să mă transpun atunci, să spun exact ce simt.

Aș vrea să fiu copil, cândva eu chiar am fost,
Căci iute trece timpul, îl pierdem fără rost,
Să fie o portocală, să așteptăm cu dor,
Să o împartă mama, puțin, dar tuturor.

Încep să plâng, mi-aduc aminte bine,
Ecou este trecutul ce vine înspre mine,
Mă bucur de mirosul ce-l lasă portocala,
Dar nu am scris un vers, încă e albă coala.

M-așez la rugăciune, mă rog fierbinte acum,
Ca mama mea să fie mereu pe al vieții drum,
Nu numai portocala acum mi-o amintesc,
Îmi amintesc chiar totul, pe mama o iubesc.
Emilia Dinescu