FEMEIA CARE ȘI-A CUSUT ZÂMBETUL
Femeia care și-a cusut zâmbetul, nu vrea să mai zâmbească,
Are o rană în suflet, i-e frică să trăiască,
Este în viață încă, nu are demnitate,
E prinsă într-o cușcă, nu are libertate,
Respiră, dar o arde, e foc în jurul ei,
Privește în oglindă, așa-s multe femei,
Acceptă subjugarea, chiar dacă lanțul strânge,
Trăiește cu durerea și pe furiș doar plânge,
Nu luptă ca să scape, nefast îi pare totul,
Nu iese din strâmtoare, nu părăsește jocul,
Trăiește mai departe cu zâmbetul cusut,
C-o rană prea adâncă, nimic nu-i de făcut,
Nu este demnitate, când foc accepți în jur,
Când plângi fără de lacrimi, nimic nu este pur,
Totul e alb și negru, nimic nu-i colorat,
Durere fără margini, e sufletul înecat,
Nu este nici speranță, e numai încercare,
Oglindă tulburată, așa viața îi pare.
Cu zâmbetul cusut nu ai cum să trăiești,
Femeie fără viață, te rog, să te trezești.
Emilia Dinescu