LACRIMI DE TOAMNĂ
Plouă mărunt, cerul plânge, sunt lacrimi de jale,
Căci omul n-ascultă, nu vede, s-a depărtat de Cale,
Am devenit slhaștrii și foarte egoiști,
Nu suntem niște pustnici... în viață doar artiști.

Privesc cum pică frunza, natura plânge toată,
Numai natura noastră se pare că e moartă,
Și ploaia cade-n lacrimi, covor de frunze ude,
Dar omul orb și surd, nu vede, nu aude.

E toamnă în natură, la mulți e toamnă-n viață,
Cu sufletul eu strig, am lacrimi pe a mea față,
Aș vrea să mă transform, o frunză să devin,
Natura este blândă, în inimă-i venin.

O lacrimă pe frunză, o lacrimă pe suflet,
În zborul meu prin lume veghează al meu umblet,
Nu mă lăsa în voia-mi, ca frunza cea pustie,
Stau atârnat de Tine, să fiu o frunză vie.
Emilia Dinescu