Am fost cândva modelul cel plămădit din tină
De Forţa Creatoare a Slăvilor cerești,
Dar mi-a răpit păcatul splendoarea din grădină,
Lăsând în urmă spinii şi holde cu neghină,
Căci n-am luat în seamă deplin Vocea Divină
Ce mă striga pe nume: “Adame, unde eşti?”

Am fost un fiu cu vază în „Casa părintească”
De toţi eram cu cinste iubit şi alintat,
Dar pentru toate-acestea în firea-mi pământească,
Încet nemulţumirea a început să crească
Şi într-o zi, ca hoţul venit să jefuiască,
Mi-am luat partea de-avere şi-n lume am plecat.

Nu m-am gândit o clipă în crunta-mi nebunie,
Ce poate să se-ntâmple cu mine mai târziu...
În chefuri şi petreceri ca într-o agonie,
Setos de aventură şi falsă bucurie,
Mi-am risipit averea în lunga pribegie
Pierzându-mi chiar şi dreptul ce îl aveam ca fiu.

Ajuns-am rob în zdrențe şi m-a cuprins durerea,
Când am privit în urmă, popas după popas,
Un gust de stricăciune mult mai amar ca fierea
Și-un gol în suflet rece mi-a dăruit plăcerea,
Văzând cum fără minte mi-am risipit averea
Din care pân' la urmă nimic n-a mai rămas.

Am fost fiul cu vază ce-mpins de răzvrătire,
Am pribegit prin lume, străin fără-adăpost,
Îmi pare rău de vremea pierdută-n rătăcire,
Dar îmi rămâne-n minte o dulce amintire,
Măreaţa zi frumoasă când mi-am venit în fire
Şi m-am întors acasă, acolo unde-am fost!