Fără să conștientizăm, viața noastră este dependentă de noi începuturi. Modul în care Dumnezeul atemporal a creat lucrurile, este că, deși suntem ființe ce trăiesc în timp și spațiu să tânjim după veșnicie. Trăirea într-un spațiu infinit și un timp infinit va fi ceva nou pentru noi oamenii care suntem obișnuiți cu limitările timpului și a spațiului terestru. Când vom fi în Împărăția lui Dumnezeu și în veșnicia creată de El, va fi ceva complet nou pentru noi, care în momentul de față doar putem să intuim cam cum va fi (pe baza detaliilor transmise de Dumnezeu în Scriptură). Însă această dorință după noutate, după un nou început este parte a vieții umane. Suntem pe punctul de a începe un nou an, care ne va oferi cumva, cel puțin pentru o perioadă un sentiment plăcut a unui nou început în care ne facem noi planuri, ne stabilim noi obiective. Suntem cumva dependenți de noi începuturi, avem în fiecare zi o nouă zi, avem o nouă săptămână care începe cu părtășia unii cu alții în mijlocul bisericii. Avem o nouă lună, care pentru cei ce fac parte din biserica începe cu celebrarea Cinei Domnului, o rededicare în relația noastră cu Dumnezeu. Suntem cumva dependenți de noi începuturi.

Dumnezeu a gândit timpul să se înnoiască periodic, însă cel mai important nou început este acela când începi o viață nouă cu Dumnezeu. Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. (2Corinteni 5:17).

Dar de ce este nevoie de o viață nouă? Nu suntem bine așa? În general există două tipuri de oameni: cei care au experimentat toate păcatele posibile (plăceri carnale, dependențe de toate felurile) și cei care au trăit o viață morală. În cazul primei categorii, amprenta păcatului este foarte vizibilă în viața lor. În cazul celei de a doua categorii, nu este la fel de vizibilă, dar este tot acolo, pentru că esența este aceeași: eu pot să fac, eu sunt suficient de puternic să îmi conduc viața. În ambele cazuri omul este în centrul vieții. Există doar două realități spirituale: cea în care Dumnezeu este în centrul vieții umane, și cea în care omul este în centrul vieții umane. Recent am vizionat filmul Nuremberg, în care este prezentat procesul prin care a fost condamnată conducerea nazistă pentru atrocitățile petrecute în cel de al doilea război mondial. Al doliea om în stat, după Hitler, s-a predat în mod deliberat pentru a fi judecat, deoarece dorea să arate că ceea ce au făcut ei era pentru binele populației, pentru propășirea omului prin purificarea rasei. Deși inițial, motivația a fost bună, pentru că era centrată pe om, s-a transformat în cea mai mare atrocitate a umanității. Același lucru au vrut să îl facă și comuniștii, doar sub o altă denumire, omul nou, însă istoria a demonstrat că și acest sistem ideologic a fost falimentar. Ceea ce nu știau fasciștii și comuniștii, era că baza lor ideologică era aceeași pe care diavolul a folosit-o în grădina Edenului: omul se poate ridica mai sus decât condiția lui, se poate ridica mai sus decât Dumnezeu.

Avem nevoie de o viață nouă în forma în care doar Dumnezeu o poate oferi, pentru că sămânța păcatului este adânc înfiptă în noi, iar când îl scoatem pe Dumnezeu afară din viața noastră, acea sămânță încolțește și acaparează inima și mintea noastră ducându-ne înspre dezastru.

El este cel care poate transforma întunericul spiritual în lumina, El este cel care poate transforma o inimă de piatră în una de carne, El este cel care în mijlocul deznădejdii și a durerii poate oferi pace și alinare.

Dacă ne uităm la versetul din Corinteni vom observa o diferență majoră față de ideologia lumii: atât fasciștii, comuniștii cât și curentul new age militează pentru transformarea umană prin forțele proprii interioare ale omului, dar soluția lui Dumnezeu este diferită: ca să poți fi o făptură nouă trebuie să fi în Hristos - modelul lui de iubire trebuie să fie și al tău, modelul lui de jertfire trebuie să fie și al tău. Copii mici au această abilitate de a simți dacă dragostea este veritabilă, autentică: modul în care reacționează când îi strângi în brațe este cumva un barometru al sincerității sentimentelor noastre – îi strângem în brațe pentru că ne sunt dragi sau doar de complezență ca să ne vadă cei din jur?

Doar în momentul în care Hristos te pătrunde în întreaga ta ființă poți să afirmi că: cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Când El te pătrunde, nu îți mai plac lucrurile care înainte te atrăgeau, când El te pătrunde nu îți mai plac oamenii care înainte îți plăceau, toate se schimbă în viața ta și ai alte preferințe.

După ce înțelegem de ce trebuie să ne înnoim, trebuie să pricepem când are loc înnoirea. Omul fiind măcinat de păcat, după ce trece perioada de plăceri oferite de păcat, ajunge să se simtă tot mai gol. Astfel ajunge să îți pună întrebări și să caute răspunsuri fiindcă conștiința îi aduce aminte permanent că ceva nu este în regulă. Conștiința este ca un ghimpe lăsat de Dumnezeu în inima omului, care pe măsură ce vrei te complaci tot mai mult în păcat, te tot înțeapă, nu îți dă pace. Ajuns în acest punct, când Dumnezeu te cercetează vorbind conștiinței trebuie să decizi, îți asculți conștiința și vrei să găsești o soluție de scăpare sau îți înăbuși conștiința și te complaci în continuare în starea de păcat. Eu, Domnul, cercetez inima şi încerc rinichii, ca să răsplătesc fiecăruia după purtarea lui, după rodul faptelor lui. (Ieremia 17:10) sau o traducere mai fidelă: Eu, Domnul, cercetez inima şi mă uit în adâncul ființei, ca să dau fiecăruia după căile lui, după rodul faptelor lui.

În momentul în care îți vezi mizeria trebuie să strigi către Dumnezeu, El fiind singurul care te poate ajuta. Ceea ce trebuie să facă omul este doar să conștientizeze mizeria și să vrea să iasă din ea. Deși el singur prin forțele sale proprii nu poate ieși, Dumnezeu este cel care îi dă putere să iasă din mizerie.

După ce Dumnezeu te ridică din mizerie, ce se întâmplă? Toate o să fie roz? Va curge lapte și miere? În primul rând urmează o luptă a celui nou născut să se dezlege de toate obiceiurile rele care i s-au format în periada când a fost prins în mizerie: Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos; dacă, cel puţin, L-aţi ascultat şi dacă, potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul. (Efeseni 4:20-24). În momentul reabilitării, Dumnezeu vine și îți mai oferă ceva pe lângă conștiință, îți oferă Duhul Sfânt. Dacă conștiința este ca un sistem de alarmă care se activează în prezența păcatului, Duhul Sfânt este ca sistemul de aspensoare care oprește focul să nu mistuie toată clădirea. Dumnezeu ne dă Duhul Sfânt ca să ne asiste în acest proces de dezbrăcare de omul cel vechi, înnoirea minții și îmbrăcarea în omul cel nou.

Nu, nu o să fie totul roz, nu o să curgă lapte și miere. Ceea ce ne transmite Dumnezeu în scriptură este diferit de ceea ce uneori li se prezintă celor care se botează, și anume că tot va fi extraordinar, că nimeni și nimic nu se va atinge de ei că acum sunt copii Domnului. Dumnezeu este cât se poate de realist și tranșant, nu ne duce cu zăhărelul ca să ne păcălească, ci ne prezintă realitatea așa cum e ea: În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea. (Ioan 16:33). Da vom avea necazuri și după ce are loc schimbarea în omul din lăuntru. Și creștinii se îmbolnăvesc de cancer, își pot pierde locul de muncă, sau orice alt fel de greutăți și necazuri. Însă, există o mare diferență: toate aceste lucruri au fost în viețile noastre și înainte de schimbare și vor fi și după schimbare, diferența este dată de faptul că înainte trebuia să le facem față singuri și cădeam istoviți și lipsiti de putere, iar acum avem un sprijin în Dumnezeu, în persoana Fiului lui Dumnezeu și cu aportul Duhului Sfânt, o promisiune din vremuri profetice împlinită și pentru noi: Totuși El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui (Isaia 53:4) iar biruința asupra lumii și a necazurilor este a Lui, atâta timp cât va fi în viața noastră vom fi biruitori prin El, nu prin noi.

Când începi o viață nouă cu Dumnezeu, ea se înnoiește periodic și constant pe măsură ce crești în credință, pe măsură ce înțelegi tot mai mult din caracterul lui Dumnezeu revelat în Sfânta Scriptură și experimentat în viața de zi cu zi.

Revigorarea oferită de un nou început cu Dumnezeu, este începutul unui drum ce te duce lângă Dumnezeu.