Ascultarea credinței – Romani 1:5-6
„prin care am primit harul și apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinței pe toate Neamurile, între care sunteți și voi, cei chemați să fiți ai lui Isus Hristos” (Romani 1:5-6)
Epistola către Romani este cea mai importantă Epistolă a Noului Testament, nu degeaba a fost așezată înaintea tuturor. Tema centrală a Epistolei este tema centrală a Noului Legământ: credința în Domnul Isus Hristos, mijlocul de salvare. Două versete analizate vor fi poate de ajuns pentru înțelegerea lucrării și chemării lui Dumnezeu pentru om.
I. Harul și apostolia: Harul este metoda lui Dumnezeu de a mântui oamenii. Niciun om nu ar putea fi salvat dacă Cel Prea Înalt nu ar oferi harul Său. Apostole însemnează trimis înainte și are de a face cu lucrarea de mărturisire a Evangheliei prin care este proclamat harul. Pluralul face referire la Pavel și la ceilalți apostoli, însă fiecare persoană care a beneficiat de har trebuie să-l transmită mai departe și să aducă pe alții.
II. Ascultarea credinței: O expresie care pare la prima auzire dificilă de înțeles. Iată în rândurile următoare explicația lui John Stott, din comentariul la Epistola lui Pavel către romani:
„Textual, Pavel scrie că a primit apostolia sa „spre ascultarea credinței printre toate neamurile”. Așadar „ascultarea credinței” este definiția dată de el răspunsului pe care îl reclamă Evanghelia. Este o expresie deosebit de remarcabilă, care apare atât la începutul, cât și la sfârșitul epistolei, deoarece în Romani, Pavel susține mai mult decât oriunde altundeva că îndreptățirea este „numai prin credință”. Și totuși, aici el pare să scrie că nu este doar prin credință, ci prin „ascultarea credinței”. Oare nu mai știe ce spune? Oare se contrazice cumva apostolul? Nu, trebuie să credem că ideile sale sunt coerente.
S-au dat trei explicații importante acestei expresii. Prima susține că „ascultarea credinței” înseamnă „ascultarea de credință”, înțelegând prin „credință” un set de convingeri... A doua explicație este că avem de-a face cu un genitiv al „corespondenței”, caz în care expresia ar trebui tradusă prin „ascultarea care constă în credință”... Cea de-a treia explicație este un genitiv care denotă sursa, originea. Astfel NIV traduce prin „ascultarea care rezultă din credință”, ceea ce ne aduce aminte imediat de Avraam, care, „prin credință... a ascultat”.
Totodată, observăm că este o ascultare a credinței, nu o ascultare a legii.
S-ar putea ca explicația a doua și a treia să nu se excludă reciproc. Căci răspunsul cuvenit la Evanghelie îl reprezintă credința, numai și numai credința. Dar o credință vie și adevărată în Isus Hristos include un element de supunere în special pentru că obiectul ei este „Isus Hristos, Domnul nostru” sau „Domnul Isus Hristos” și conduce totodată în mod inevitabil la o viață de ascultare. De aceea reacția dorită de Pavel era o dedicare totală fără rezerve, lui Isus Hristos, pe care o denumește „ascultarea credinței”. Acesta este răspunsul pe care îl dăm celor ce susțin că Isus Hristos poate fi acceptat ca Mântuitor, fără a ne preda Lui ca Domn. Nu se poate așa ceva. În mod cert, creștinii din Roma crezuseră și ascultaseră, deoarece Pavel spune despre ei între care sunteți și voi, cei chemați să fiți ai lui Isus Hristos.” Până aici citatul din Stott.
III. Toate neamurile: Observați caracterul universal al lucrării lui Dumnezeu. Dacă Legea mozaică îi viza în mod exclusiv pe evrei, acum Evanghelia Domnului Isus se adresează tuturor națiunilor. Printre aceștia erau și romanii, destinatarii direcți ai Epistolei lui Pavel.
IV. Pentru Numele Lui, ... chemați să fiți ai lui Isus Hristos: Este scris că toate au fost făcute prin Domnul Isus și pentru El. (Coloseni 1:16b) Suflete prețios, permitemi să te întreb în final; cum te afli tu? Ai primit harul lui Dumnezeu? Asculți de credința dată sfinților odată petru totdeauna? Poți să spui tu: „Eu sunt al Lui și El este al meu? ... Numai cei care au fost aduși la Hristos prin ascultarea credinței sunt proprietatea Domnului Isus și creștini cu adevărat.