Ne întâlnim, Isuse, dar nu ca altădată,
O, Dumnezeu slăvite, cu Faţa luminată!
Miraţi stăm lângă Tine... dar eşti aşa schimbat,
Că nu Te recunoaştem, Stăpâne înălţat.

Eşti Cel ce eşti, Acelaşi, mărirea Ta nu trece!
Dar unde-i diadema, coroana Ta de rege?
Şi unde Ți-e hlămida? Ai scos-o bucuros,
Să Te-ncălzeşti în zdrenţele noastre aici jos?

A tremurat Horebul încremenit de teamă,
Când Ţi-ai oprit pe creste picioarele de-aramă;
Dar cum să Te cunoaştem în gunguritul blând
Al fiului Mariei, ca Pruncuşor flămând?

Cu mâna Ta stăpână ai despicat în două
Cândva talazul mării, croind o cale nouă;
Dar azi cu mâinişoare plăpânde de copil
O mângâi pe măicuţă, cu zâmbetul umil.

Cândva ai zis „Lumină”, şi s-a făcut lumină,
Când stelele pornit-au făcliile să-şi ţină;
Iar azi Tu, Domnul slavei, să dormi într-un bordei
Şi-n colţ doar o feştilă să-ţi dea lumina ei?

Ne întâlnim, Isuse, dar nu ca altădată,
Şi nu ştim ce să-Ţi spunem, căci vorba ni-e uscată...
Un Dumnezeu ca Tine, să vină jos la noi,
Să doarmă într-o iesle, în grajd, lângă gunoi?

De-ar fi ceva să-Ți cerem, n-ar fi, Doamne, mărirea;
Ți-am cere ca şi nouă să vii să ne schimbi firea,
Să ne înveţi răbdarea, iubirea, mila Ta,
Pe calea umilinţei să ştim şi noi umbla...