Doamne,
am văzut pe cer steaua Ta,
dar sunt aici, în marginea de răsărit a lumii,
și până la Efrata e departe...
Și, iată, încălțările-mi sunt rupte
iar drumuri pânʼ acolo-s abrupte.
Și daruri n-am, și sunt bătrân,
m-oi poticni poate pe drum
și alții vor ajunge înainte...
Mută-Ți Tu ieslea mai aproape
și steaua Ta, ce-o văzui printre stele,
coboar-o în coliba inimii mele!

Doamne,
ca un păstor pe deal de Betleem
citeam şi eu în noapte
la flacăra speranţei despre Tine
și nu înțelegeam prea bine,
dar mi-a şoptit un înger: „Pace ţie!
— Ți s-a născut Mântuitor!”
Şi tulburat de-atâta măreție,
când alergam către cetate,
m-am rătăcit de fraţii mei
apoi, căzut de plâns la o răscruce,
în lacrima mea văzui lumina stelei Tale
și până la iesle mă conduse ea.

Doamne,
am poruncit ca un nebun
să fie omorâţi toți pruncii,
crezând că vei pieri şi Tu cu ei
și nu voi şti-n a mea domnie teama.
Dar, când deschid acum ferestrele palatului spre Rama
atâta plâns şi țipăt îmi năvălește-n suflet
că nu-mi mai aflu tihna.
Copiii-s morţi, dar ei mai strigă încă
și mamele nu vor vreo mângâiere încă.
Te-ntoarce din Egipt!
Sunt ale Tale, tron şi-mpărăţie!
Vreau ieslea Ta umilă...
Nu vreau să fiu Irod!
Căinţa mea e prea târzie!

Doamne,
eu sunt un anonim din marea gloată,
în larma ei, un strigăt ca oricare,
pe lângă ieslea Ta trecui cu nepăsare,
și m-am tot dus...
Şi iată-mă departe...
Sunt singur şi se aude-un zvon de moarte,
din tot ce-a fost şi am crezut vreodată
văd ieslea Ta, e mai străluminată!
Dar nu pot merge, Doamne, până 'napoi la Tine,
ruine s-au strâns peste ruine,
dar pot să strig,
să plâng
şi să Te rog:
— Mută-Ţi Tu ieslea în mine!