Când sufelul cade în noapte,
Privirea spre ceruri ridic,
Sub ploaia-ntristării cu lacrimi,
Iubirea să vină eu strig.

Când viața-mi cunoaște pustia,
Spre râul de har mă grăbesc,
M-adapă din ceruri iubirea,
Să pot și-n pustiu să iubesc.

Când inima-mi plânge în vale,
Când gustă adâncul suspin,
Când jalea e lungă și-amară,
Mi-e gândul spre locul divin.

Mi-e dorul aprins în suspine,
Mi-e inima plină de dor,
Și nu voi opri nici-o clipă, ,
Chiar dacă nu este ușor.

Când glasu-mi întâmpina norii,
Doriți a-l opri... nu mă las,
Înalț doar strigarea spre ceruri,
De nori ca să treac-al meu glas.

M-aude o vreme ce-i vie,
Cu-a sa adiere de vânt,
Mi-aduce mereu bucurie,
Să nu mă opresc pe pământ.

Când timpul se trece-n tăcere,
Păstrez o credință mereu,
Păstrez și speranța-n pustie,
Speranța mi-e doar Dumnezeu.

Mă-nalță cu brațu-i puternic,
Să văd al durerii eu mal,
Și-atunci când din nou peste mine,
Ridica iar marea un val.

Când lupta se-arată în cale,
Dorită ca viața-mi zdrobi,
Pe urma lăsată-n lumină,
Pământul aici voi păși.

Iubirea pe cale mă duce,
Spre tot ce vre-o dat n-or sfârși,
Acolo o-ntreagă vecie,
Doar dragostea sfântă va fi.
Amin