Fata cu doi frați

Am să vă spun o poveste
Despre o fată cu doi frați,
Însă partea tristă este
C-au fost de părinți uitați.

Încă din vara târzie,
Trăiesc singuri într-o casă,
Cu un pat, bucătărie,
Și o singură fereastră.

Din motive neștiute,
Acei doi părinți ai lor,
Au plecat, doar ei știu unde.
O, ce gest îngrozitor!

Iar acum, fata cea mare,
Se trudește zi de zi,
Să aibă măcar mâncare,
Pentru frații ei, copii.

Ea speranța și-o pierduse,
Încă de când a văzut,
Că valiza nu mai este,
Iar părinții au dispărut.

Nu avea vreo explicare,
Tot dădea vina pe ea,
Fiindcă fără motivare,
Casa goală acum era.

Restul anului trecuse,
Așa de greu, doar ea știa.
Multe zile fata plânse,
Căci pe nimeni nu avea.

Focul dorului din suflet
Îl mai stingeau acești doi frați,
Ce aveau pe față-un zâmbet.
De parcă n-ar fi fost lăsați.

Însă cum se-așterne gerul
Și zăpada se ivește,
Tot mai gol e frigiderul.
Fata iarăși se-ngrijește:

„Ce-o să fac de-acum ‘nainte
Cu cei doi, cu ai mei frați?
Mă duc la casa lui Părinte,
Doar sunt putred de bogați.

Poate că, din plinul lor,
Vor avea măcar o pâine,
S-o ofer copiilor.
Domnul știe ce-o fi mâine.”

Fata se opri în poarta
Mare și impunătoare,
A Părintelui cu casa
Cât o navă zburătoare:

„-Sărut mâinile, Părinte!
Sunt eu, fata ceea cu doi frați!
Aveti să ne dați o pâine?
Suntem de ieri nemâncați.”

Preotul cu barbă lungă,
Se făcu că n-o aude.
Fata izbucni în fugă,
Sub un pod a se ascunde.

„Doamne”, strigă ea deodată,
„Tu îi știi pe ai mei frați.
Știi că n-am nimic pe masă,
Că suntem de toți uitați.

Nimănui nu-i pasă, Doamne,
Că se-apropie Crăciunul,
Și că mor copii de foame,
Chiar în ziua cu Ajunul.

Te rog Tu să ne ajuți,
Fiindcă nimeni nu m-ascultă.
Ei sunt doar niște micuți,
Iar eu sunt așa flămândă.”

Printre suspinele fetei,
Se aude un glas duios,
Ce o strigă dintr-o curte
Să se ridice de jos.

Speriată, fata-și șterse
Lacrimile ca de jar,
Și se apropie, cu rușine,
De gardul vopsit cu var.

Când se uită peste poartă
Nu găsește niciun om,
Însă vede o sacoșă,
Sprijinită de un pom.

Simțind a fi pentru ea,
Cu sfială intră-n curte,
Apucă îndată punga
Și spre casă începe a fuge.

Când ajunge-n a ei casă,
Vede triști pe ai săi frați,
Cum stau singuri lângă masă,
Flămânziți și supărați.

Ea începe-ndată-a scoate
Din pungă cuprinsul ei:
Pâine, fructe și bucate
Pentru ea și mititei.

Copleșită și plângând,
Cade în genunchi, și-n șoaptă,
Mulțumește Celui sfânt
Că nu-i uită niciodată.

Iar în ziua de Crăciun,
Cu ninsoare ca de vis,
Domnul, ca un Tată bun,
A trimis din paradis

Lucrători din a Sa vie
Către fata cu doi frați,
Să le-aducă bucurie
Și un zâmbet în obraji.

Au primit cadouri multe
Și o scumpă promisiune:
Că de acuma înainte,
Vor avea din nou familie.

Niște oameni buni din sat
Au dorit să-i ocrotească,
Și să le ofere un pat,
Și un loc în a lor casă.

Iar această bună faptă,
Să nu fie doar acum,
Fiindcă este o zi sfântă,
Ziua mare de Crăciun.

Ci doreau ca să adopte,
Pe acești singuri 3 frați,
Căci știau că nu au multe
Și că sunt de-ai lor uitați.

Atunci iarăși, copleșită,
Fata-n lacrimi izbucnește,
Căci cunoaște înc-odată
Cât de mult Domnu-i iubește.

De atunci pentru copii,
Viața a prins din nou culoare,
Având un loc zi de zi,
Într-o casă iubitoare.

Fata n-a mai avut grija
Viitorului necunoscut,
Căci acum avea familie
Și pe Dumnezeu ca scut.

Asta este deci povestea
Despre fata cu doi frați,
Care a văzut că-n viață,
De Domnul nu sunt uitați.

Amin!