1. Câtă zăpadă mi-ar trebui să acopere,
Să acopere, urmele pașilor mei, plecând.
Ar fi de-ajuns cât încape în palmă de copil
Și iarăși drumul ar deveni, drumul nimănui.
Și atunci nimeni n-ar ști că am plecat
Îți spun că nimeni n-ar ști.

R: Când voi pleca toți vor uita
Că am trăit alături de ei.
Însă în gândul și-n inima ta
E ca și cum aș fi numai eu.

2. Nimeni n-ar ști să mai spună care mi-a fost numele;
Vor fi uitate glasul și visele mele.
Fără mine mai săracă lumea nu se va simți,
Îi mai rămân puzderie de lumânări să ardă.
Numai tu, nu mă uiți nicicând
Și mă tot chemi – cum să rezist glasului Tău?

C: Câtă zăpadă mi-ar trebui să acopere,
Urmele pașilor, urmele pașilor mei, plecând.