Ce necuprins adânc de har,
Ce înălțimi de strălucire,
Au fost atunci când Dumnezeu
A pus pecetea Lui în fire!

Când peste ghemul de pământ,
A stat cu mâinile întinse
Şi a suflat în nări de lut
Suflarea vieţii Lui nestinse.

A prins atunci ţărâna chip
Din chipul Feţei Lui divine,
Asemănarea cu Cel sfânt,
În harul slăvilor senine.

Şi s-a văzut în univers
Puterea Domnului măreaţă,
Când peste noi Şi-a oglindit
Cel Nevăzut slăvita-I Faţă.

... Dar a mai fost un ceas de har
Aşa cum n-a mai fost vreodată,
Când Dumnezeu a coborât,
În lumea noastră frământată.

Când Nevăzutul a luat chip
În vasul spart de la fântână,
Şi-asemănarea de mormânt
A firii noastre de țărână.

Isuse, Tu să vii la noi,
Pânʼ la a grajdului copaie?
Să iei chiar Tu un chip de rob,
Şi să Te ghemuieşti în paie?

Da, se va spune-n univers
În veşnicii fără hotare,
Că Dumnezeu e Dragoste,
Şi Dragostea e cea mai mare!