Era de-ajuns o trâmbiţă să sune
Ca cerul şi pământul la iesle să se-adune,
Era destul un clopot doar să bată
Și s-ar fi strâns la staul lumea toată...

Dar n-a fost ceas atunci de proclamat mărire,
Ci de săpat fântână de iubire.

Putea un singur înger pământul să lumine
Și omenirea-ntreagă venea să I se-nchine,
Un singur semn din ceruri făcut către pământ
Și-ar fi văzut făptura minunea Celui Sfânt...

Dar nu era-mplinire de trâmbiţat splendoare,
Ci clipa unei iesle adânc mântuitoare.

Venea Isus ca serv povara să ne poarte
Și-n locul fiecărui să Se coboare-n moarte;
Schimba Isus 'nălțarea pe-a ieslei umilire
Ca să-nvățăm că slava începe cu smerire.

Căci n-ar fi fost de-ajuns o trâmbiţă să sune
La Sărbătoarea Vieţii în cer să ne adune
Și n-ar fi fost destul un clopot doar să bată
Chemare la vecie atâta de curată.

Ni se cerea o iesle şi nu aveam de fel,
Ne trebuia o cruce şi ne-a purtat-o El.

Rămânem dar spre Domnul o sfântă datorie
Cu inimile noastre întreagă părtășie
La marea Lui durere spre marea bucurie.