Privindu-mi viaţa pasageră
În zborul ei precipitat,
Cu mult regret, am constatat
Programul meu că îmi oferă
Un „mai târziu” aglomerat!

În zori, când ochii i-am deschis,
Scrutând văzduhul albăstriu,
“Trebuie să mă rog”, mi-am zis,
Căci, de o vreme, am omis.
Dar nu acum, ci mai târziu!

În Sfânta Carte să citesc
Cuvântul hrănitor şi viu,
E necesar şi chiar doresc!
Dar alte treburi mă zoresc.
Şi voi citi, dar mai târziu!

Umblând sub cerul plin de nori,
Priveam într-un decor pustiu
Mulţimile de cerşetori,
Înfometaţi adeseori,
Am să-i hrănesc, dar mai târziu!

Un bun prieten m-a sunat,
Sperând de ajutor să-i fiu.
Cândva, şi el m-a ajutat.
Dar eu, cu grijă, m-am scuzat
Şi i-am promis că „Mai târziu!”

Cu un amic m-am întâlnit,
Ce, de vreo câţiva ani îl ştiu.
Văzându-l trist și irosit,
De Dumnezeu nu i-am vorbit.
Am să îi spun, dar mai târziu!

Un frate-al meu m-a supărat.
Nu îi vorbesc şi nu îi scriu!
Purtarea lui m-a întristat
Şi de atunci nu l-am iertat.
Am să îl iert eu, mai târziu!

Atâta lucru mă aşteaptă!
Dar cred, e încă timpuriu.
Şi, până am să trec la faptă,
Ascult a delăsării şoaptă:
„Voi face totul mai târziu!”

Ades am conştientizat:
Nu sunt ce aş putea să fiu!
Căci multe ce le-am amânat
Nicicând nu s-au mai întâmplat
În veşnicul meu „mai târziu”!

Ziua de azi îmi aparţine
Şi faptele de-acum o scriu.
Învaţă-mă, Doamne, prin Tine
Să-mi număr zilele mai bine
Ca să nu fie prea târziu!