Destinația e ținta — iar ținta e cerul

Când oamenii au pus asupra mea un jug greu, am simțit că mi se rupe sufletul. Nu era doar greutatea cuvintelor lor, ci și tăcerea lor, așteptările lor, felul în care mă priveau. Au pus pe umerii mei poveri pe care nu le-am cerut, nu le-am vrut. Și sub acel jug am căzut. Nu o dată, ci de mai multe ori.
Acolo, în locul căderii mele, am strigat către Dumnezeu. Dar strigătul meu nu era plin de credință, ci de confuzie. Nu înțelegeam de ce îngăduie așa ceva. De ce mă lasă să port greutăți pe care El știa că nu le pot duce. În mintea mea, Dumnezeu părea foarte departe.
Dar, în tăcerea aceea adâncă, am început să simt ceva: nu eram părăsită. Chiar dacă nu-L vedeam, El era acolo. Chiar dacă nu vorbeam, El mă asculta. Chiar dacă nu înțelegeam, El lucra.
Adevărul e că Dumnezeu nu m-a lăsat sub jug ca să mă zdrobească, ci ca să mă desprindă de oameni și să mă atașeze de El. Uneori trebuie să rămâi fără sprijin ca să descoperi sprijinul adevărat. Uneori trebuie să simți dezamăgirea ca să înveți cine nu te va dezamăgi niciodată. Uneori trebuie să fii rănit ca să cunoști Vindecătorul.
În timp ce oamenii puneau peste mine juguri grele, Dumnezeu îmi spunea în taină: „Jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară.” Dar eu nu auzeam. Eram prea ocupată să privesc spre oameni, să caut răspunsuri în ei, să caut vindecare în ei. Dar într-o zi am obosit. Am ajuns la capăt. Și când am rămas fără putere să mă uit la oameni, abia atunci am ridicat ochii în sus. Iar când am privit în sus, totul s-a schimbat.
Am descoperit că drumul nu se găsește între oameni, ci între mine și Dumnezeu. Am descoperit că liniștea nu vine din ce spun oamenii, ci din ce spune Dumnezeu. Am descoperit că identitatea mea nu este dată de ce cred oamenii despre mine, ci de ce crede El despre mine.
Când am ridicat privirea, am simțit cum povara începe să se ridice. Nu pentru că oamenii au devenit mai buni, ci pentru că Dumnezeu a devenit mai aproape de inima mea. Am înțeles că Dumnezeu nu folosește jugurile oamenilor ca să mă frângă, ci ca să mă formeze.
Nu ca să mă piardă, ci ca să mă recupereze. Nu ca să mă lase jos, ci ca să mă învețe să mă ridic doar cu El. Și, pas cu pas, am învățat cel mai mare adevăr. Când privești în sus, cerul devine ținta. Și când cerul devine ținta, nimic de pe pământ nu te mai poate opri.
Biblia spune:
„Să ne uităm țintă la Isus…”. Nu ocazional, nu doar la nevoie, ci țintă — pentru că El e drumul, El e puterea, El e sfârșitul alergării noastre.
Și mai spune:
„Îmi ridic ochii spre munți Ajutorul îmi vine de la Domnul.” Acolo este cheia, ridică-ți ochii. Când privești în sus, nu mai vezi jugul oamenilor, vezi brațul lui Dumnezeu. Nu mai vezi povara, vezi ajutorul. Nu mai vezi căderea, vezi ridicarea. Și atunci înțelegi că tot ce ai trăit, toate poverile, toate dezamăgirile, te-au dus într-un singur loc: mai aproape de Dumnezeu.
Acum știu că nici-un jug nu este mai greu decât puterea Lui. Nici-o dezamăgire nu este mai mare decât dragostea Lui. Nici-o rană nu este mai adâncă decât vindecarea pe care o aduce. Ceea ce oamenii au încercat să distrugă, Dumnezeu a transformat în temelie. Ceea ce m-a doborât, El îl folosește să mă ridice. Ceea ce mi-a luat lumea, El îl umple cu prezența Sa. Și așa am învățat cel mai simplu și totodată cel mai greu lucru: nu mai privesc la oameni pentru sprijin, nu mai caut în ei răspunsuri, nu mai aștept nimic de la nimeni. Privesc doar în sus.
Când ridic ochii, văd lumina. Când ridic ochii, simt pacea. Când ridic ochii, știu că destinul meu nu este aici, ci în Cer. Acolo unde Dumnezeu este, nu există frică. Acolo unde Dumnezeu este, nu există poveri prea grele. Acolo unde Dumnezeu este, inima mea găsește acasă.
Și, mai presus de toate, am înțeles că fiecare pas, fiecare cădere, fiecare durere, a fost ca să mă învețe să privesc în sus. Că destinația e ținta, iar ținta nu e oamenii, nu lumea, ci Dumnezeu și Cerul Lui.
Acolo vreau să ajung, acolo vreau să rămân. Și știu că, pas cu pas, Dumnezeu mă va duce.
Diana G. U.