Nu contenesc a mă-ntreba
Cât ține, Doamne Harul?
Sau cât mai rabzi pământul plin,
De-amar, de sânge, de pelin?
Sau cât mai ai de gând mereu
Să ierți pe Iuda si tâlharul?

Noi credincioșii Tăi venim,
Să-ți cerem azi în rugă,
Palate, aur și mașini,
De parca-am prinde rădăcini
Pe-acest pământ plin de venin
Ce vrea să ne distrugă!

Noi nu vedem pe cer un semn,
Captivi suntem în fire,
Nici ale Tale mâini de Domn.
Preocupați cu toți de somn.
De cum intrăm în Casa Ta,
Cădem în ațipire

De zeci de ani suntem tot mici,
Piperniciți de-a dreptul,
Și ne complacem tot mai rău,
Ducându-ne mai jos în hău,
La ce-i lumesc și nesfintit,
La tot ne dăm acceptul.

Iubirea, mă întreb și eu,
De ce lipsește din Biserici,
Când ea-i porunca cea mai mare,
Și-a Duhului Sfânt îndrumare,
Căci lipsa ei, dintre noi toți,
Naște mereu colerici.

Nu contenesc a mă-ntreba,
Cât ține Doamne, Harul?
Când vezi pe-atâția din ai Tăi,
Că nu mai au în piept bătăi,
Cum oare poți din nou sa ierți,
Pe Iuda și âlharul?