Cât de dulce-i pacea când stau lângă Tine,
Când las tot ce apasă în mâinile-Ți pline.
Dar vine furtuna și gândul mă frânge,
Vorbesc, dar nu-s înțeleasă de niciun om din lume.

Mă simt rătăcită, străină în glas,
Dar Tu, Tată sfânt, iarăși nu m-ai lăsat.
Am deschis Cartea Ta, cu dorul cel mare,
Și mi-ai vorbit, Doamne, prin sfintele versuri din Isaia capitol 28

La versetul 27 mi-ai spus cu blândețe:
„Nu cert pe toți fiii cu aceeași asprime.”
Pe unii îi mustru ca vântul ușor,
Pe alții ca tunetul din norul cel greu.
Nu lovești la întâmplare, ci știi ce durere
Îmi frânge orgoliul, dar nu-mi rupe puterea.

La versetul 28 mi-ai zis cu hotărâre:
„Te trec prin cuptor, dar nu spre pieire.
Cum grâul e zdrobit ca să devină pâine,
Așa-ți strivesc mândria, să rodești mai bine.
Te apasă, dar nu te sfărâm până jos,
Căci vreau din cenușă un suflet frumos.”

La versetul 29  mi-ai dat înțeles:
„Tot ce faci în viața mea e sfântă rânduire.
Nu-i nici prea devreme, nu-i nici prea târziu,
E planul tau tainic, desăvârșit și viu.”

Și-atunci am plâns… dar nu de durere,
Ci de nădejde și de mângâiere.
Căci dacă Tu, Tată, mă ții de mână,
Orice furtună devine furtună bună.

Ești Totul meu, Salvatorul iubit,
Îți spun din adânc:
Tatăl meu, Te iubesc! Amin.