Cât nu spune spunerea
Curge lacrimi Dunărea,
De atâţia fraţi plecaţi
Stau Carpaţii gânduraţi,
Toarce al durerii caier,
România e un vaier...

Dinspre Nistru mai încoace
Dă-ne Doamne grâu şi pace,
Pentru taţii gârboviți
Prin războaie schilodiți,
Pentru mamele bolnave
Şi surorile firave,
Pentru pruncii ce-abia calcă
Aducând a tei şi-a salcă.

Dinspre Dunăre mai sus,
Adu Doamne ce s-a dus,
Adu cântec, adu floare,
Şi un strop de sărbătoare
Pe potecile câmpiei,
Inima copilăriei
S-o simţim cum bate iară
Început de rost și țară.

Dinspre Tisa către Moţi
Genunchem în rugă toți,
Am greșit de nefrăţie,
Doamne, însă milă-Ți fie,
Am greșit de necredință
Iartă-ne de-i cu putință,
Am greșit de neiubire
Totuşi, dă-ne izbăvire.
Tu ne-ai spus că toate pier,
Țara noastră că e-n cer,
Dar pânʼ vei plini cuvântul
Și roteşti încă pământul,
Dă-ne Doamne iarăși ţară
Cum a fost odinioară,
S-o ştim iarăși ca pe mama
Scuturând de fân năframa,
S-o ştim iarăşi ca pe tata
Vieţii noastre făcând roata.
Strânge-i iar într-un mănunchi
Toţi ce sunt români de trunchi,
Să gândim cu-nțelepciune
Către ţară lucruri bune.

În a noastră disperare
Ți-am spus Doamne, ce ne doare,
Iar de am greșit cumva
Neștiind a ne ruga...
Să se facă voia Ta.