Venise tânărul din ţară doar de vreo două săptămâni,
Uimit de parcă era aur tot ce putea să prindă-n mâini.
Sfios, timid, cum i-era felul, deschide uşa la birou
Şi-ntreabă dacă-l las să intre, căci vrea să-mi facă un cadou.

Cadou? — De ce mi-ar face mie cadou un emigrant sărac,
Când eu îi pregătisem darul pe care trebuia să-l fac?
M-am ridicat, i-am întins mâna, şi i-am zâmbit prietenos;
Avea în ochi o licărire, şi-un har pe chipul luminos.

Îşi duce mâna-n sân şi scoate un lucru foarte prețuit,
Ca o comoară, un tezaur... un Tricolor împăturit.
Îl ia în mâini şi îl înalţă, ca pe-un trofeu din slăvi cereşti:
— „Am fost cu el pe baricadă, în piaţa de la Bucureşti... ”

„E darul pe care vi-l facem, pentru cântarea ce ne-aţi dat,
«Sfârşitul veacului» — cu care, am alergat către palat.
La Timişoara, pretutindeni, atâţi eroi cu vis hoinar,
Au fost răpuşi cântând cântarea «El vine iar, El vine iar»... ”

Şi steagul îmi stătea în faţă, frumos cum altul n-am văzut,
Cu stema veche decupată, decolorat şi rupt, tăcut...
Mi-am zis atunci că noi, românii, vom trece peste înc-un prag:
O Revoluţie mai mare, să umplem gaura din steag.

I-am mulţumit cu ochii-n lacrimi, şi l-am îmbrăţişat duios,
Spunându-i: „Dumnezeu te cheamă, să lupţi acum pentru Hristos!”
— „Dar gaura... ” încet îmi zice, parcă citind ce-aveam în gând,
„Noi am tăiat-o privind Cerul... Să n-o mai umplem cu pământ!”

I-am spus îngândurat: „Iubite, nu-i steagul nostru românesc
Dacă nu punem 'colo-n mijloc şi idealul creştinesc!
Ar fi isipa cea mai mare, ca un obuz într-un tranşeu,
Dacă prin gaura din steaguri nu L-am vedea pe Dumnezeu!”

... Şi a trecut de-atunci o vreme, că zilele nu stau pe loc;
Şi uneori mai scot drapelul, cu gaura de la mijloc.
Mă uit la tăietura mare, şi-aud parcă un jurământ:
„Noi am tăiat-o privind Cerul... Să n-o mai umplem cu pământ!”