În noaptea rece și târzie,
Pe drum mergea un călător,
Cu haina ruptă, fără vlagă,
Tremurător și căutător,
Bătând din poartă-n poartă,
Să afle-un strop de adăpost,
Dar nimeni nu-i deschise poarta,
Căci loc nu mai era deloc.

Alungat, pășește-n noapte,
Suspinând tot înainte,
Poate-o poartă milostivă
Va răspunde la cuvinte.
Și ajunse la o casă,
Bate-o dată, bate-ncet…
Dinăuntru-o voce spune:
„Cine e acolo? Spune-mi drept!”

„Sunt un străin pribeag, o, gazdă,
Caut loc de odihnă-acum.
De-ai un colț de pâine-n casă,
Lasă-mă să scap de drum.”

Ușa larg se deschise,
Și-n pridvor stă un bătrân:
„Intră, om străin, la mine,
Nu rămâne pe-al tău drum!
Stai cu mine la masă,
Ia un colț de pâine caldă,
Noaptea-i grea și-i vântul aspru,
Hai la foc, să-ți fie cald.”

Călătorul, mulțumindu-i,
Ridică ochii spre bătrân,
Și cu chipul liniștit, blând,
Ia din pâinea lui din mâni.

Iar târziu, spre dimineață,
Străinul plecă-n tăcere,
Binecuvântând pe gazdă
Pentru masa și putere.
Mai târziu bătrânul simte
Ce taină mare s-a-ntâmplat:
În căsuța lui smerită
Chiar Isus a poposat!

Și ieși atunci afară,
Să-l mai strige, să-l mai vadă,
Dar cărarea era goală,
Numai rouă dimineață.
„Tată, mulțumesc din suflet,
Că mi-ai dat a Ta menire,
Că în casa mea umilă
Ai adus a Ta iubire.”

Tu, cel care-asculți poezia,
Ține bine-n inimă ce spun:
Deschide-ți astăzi larg cămara
Sufletului tău cel bun.
Lasă-L pe Isus să intre,
Stai cu El la a Lui masă,
Să-ți vorbească de iubirea
Ce te duce-n cer, acasă.